Colceriu_Anamaria

Când marea... (Mihai Eminescu) sau despre dubla înfăţişare a durerii

Colceriu Anamaria, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, România, Facultatea de Litere, Masteratul de Studii integraliste. Secţiunea Literatură română.

E-mail canamaria7@yahoo.it

1. Prolog

2. Despre bipartiţia poemului

3. Cadru eminescian şi idilism ratat

4. Forme ale închiderii

- fonică / fonemică

- ritmică

5. Înfăptuiri ale verbului

6. Izotopia “mării“

- universul „plutonic“

- semne ale thanatosului

7. Valori ale imperfectului eminescian

8. Macrostructura şi coborârea în adânc

9. Concluzii

1. Prolog.

Timpul eminescian, valoarea clipei alunecând dinspre sau înspre eternitate, valoarea eternităţii însăşi, se regăseşte între coordonatele a două dimensiuni: „de o parte un elan al vieţii sau o valoare supremă a conştiinţei, de altă parte durerea de a te vedea marginit prin desfăşurarea unor eterogene puteri elementare“[i]. Delimitarea a două aspecte în interiorul unui fenomen unic, viaţa, eterna lor încleştare, cu poziţionări şi repoziţionări succesive, elanul înălţării şi precipitarea căderii în „înmărginire“, se regăsesc în poemul eminescian Când marea..., în mişcarea contrară a două stele aparţinând, prin origine, aceluiaşi firmament. Două stele legate prin statutul de „amanţi“, ale căror destine aflate în opoziţie subliniază cu atât mai pregnant sensul şi profunzimea rupturii.

Vom încerca să susţinem această ipoteză prin delimitarea câtorva reţele textuale (cele mai elocvente pentru conturarea sensului global), subliniind rolul major al aspectelor de natură formală, de la figurile izotopice la cele metrico-prozodice.

2. Despre bipartiţia poemului.

Poemul se structurează pe cinci catrene cu măsura de 12:11:12:5, cu rimă îmbrăţişată şi ritm unitar: amfibrahul – ritm dominant, substituit doar în strofa mediană, în versurile 1 şi 3 de dactil, cu versurile 2 şi 4 ale catrenelor pur amfibrahice – versuri catalectice. Rolul strofei mediane, marcat de schimbarea de ritm, se reliefează pe deplin în cadrul reţelei tematice a textului. Primele trei catrene sunt dominate de prezenţa stelei ale cărei mişcări pe bolta cerească trădează truda unei căutări: „O rază de aur se toarce uşor / Şi-n fundul sălbatec al mărei pătrunde“[ii]. Ascensiunea intonaţională provocată de schimbarea de ritm din al treilea catren, subliniată de poziţia centrală în tectonica[iii] textului, permite trecerea înspre o informaţie nouă, prefigurată ca o cerinţă - structura interogativă a întregii strofe a treia, căreia, în mod firesc, trebuie să îi urmeze un răspuns. În acest punct al discursului se declanşează „dinamismul tematic“, ca raport între „continuitatea tematică“ (informaţia veche, cunoscută) şi „noutatea rematică“, creativă (informaţia nouă sau „rema“)[iv]. Noutatea constă în aducerea la suprafaţa textului a celui de-al doilea „protagonist“, a doua stea – „amantul a stelei ce palidă trece (…)/ Amantul căzut dintre stele, ce rece / În mare murea“. Vedem cum, încă de la acest prim nivel, macrostructural şi tematic, sunt evidenţiate cele două entităţi stăpânite de elanuri contrarii: elanul vieţii şi căderea în înmărginire.

3. Cadru eminescian şi idilism ratat

Distingem, în paralel, două spaţii în oglindă (dar fără oglindire), cerul, firmamentul, cu o stea surprinsă în zbuciumul căutării, şi marea, spaţiu al întunericului şi al morţii. Între ele - un interspaţiu , loc al manifestării forţelor stihiale: vânt, nori, tunete, spaţiu care permite traseul în cădere al stelei murinde şi traseul iterativ al stelei în căutare. ( Un spaţiu, acesta din urmă, închis, fără posibilitatea de a eluda propriul destin: continuarea vieţii în locul menit de pe bolta cerească.)

Elementele cadrului natural eminescian, steaua, marea, vântul, sunt surprinse în consonanţă cu un zbucium interior („marea turbează“, „îşi scutură coama“) într-un scenariu, am fi tentaţi să spunem, tipic pentru o idilă. Dacă prima strofă, printr-o acumulare de procedee şi elemente ce sugerează închiderea, întunecă, o dată cu lăsarea nopţii, planul unei virtuale idile, strofa a doua, cu elemente ce în mod contrastiv sugerează deschiderea, trimite la o tentativă de formare a perechii. „Raza de aur (…) se toarce uşor“, parcă printr-un act voliţional propriu, coborând „fără descântec“. În acelaşi ton, „uşor idilic“, tunetele „cânt“; verbul atenuează imaginile vizuale şi auditive intense ale primei secvenţe-cadru, realizând trecerea înspre uşoara deschidere sugerată de strofa a doua. Însă tocmai figurile închiderii şi ale tulburării, dominante în incipit şi presărate pe toată suprafaţa textului, sunt cele care subminează, din interior, un virtual scenariu idilic.

4. Forme ale închiderii

Forma şi structura sunt pilonii de susţinere ai întregului edificiu textual, manifestându-se prin regularităţi emergente, elocvente pentru dinamica sensului discursiv. „ Repetarea unor ocurenţe“[v], recurenţa cu funcţie de fortificare a structurii şi de îmbogăţire a conţinutului, este Figură alături de figurile de altă natură integrate organic în text.

Încercăm să delimităm ceea ce numeam mai sus „figuri ale închiderii“. Semnalăm, pentru început, figurile articulate la nivelul reţelei fonice/fonemice a textului: zone vocalice accentuate, grupuri consonantice, aliteraţie şi asonanţă – relaţii între aspecte materiale ale semnelor lingvistice sau relaţii între partea materială a semnului şi lucrurile desemnate – funcţia icastică a semnului lingvistic[vi]. Imitaţia directă prin intermediul imaginii fonice are o însemnătate culturală, iar nu „genetică“, „naturalizată“. Semnele sunt icastice în virtutea unei finalităţi, realizată maximal în cadrul sensului global al unităţii textuale.

Astfel, primul catren conţine cu precădere vocale de închidere maximă: i, î, u. Cu excepţia primului vers, în care accentele cad pe vocala deschisă (a), în „marea“, „turbează“, „valuri“, şi a unui caz insular în versul al doilea („coama“), restul silabelor accentuate conţin vocalele închise i, î, u (împinsă, scutură, spume, vânt, ziua, lumea, plânsă, tunete, cânt). Subliniem rolul onomatopeic al câtorva verbe: turbează, scutură, alung (cu accentul pe u – imitaţie a prelungirii acţiunii), aliteraţiile „şi-şi scutură…spume“ , „lumea…plânsă“, „când…cânt“ (extrem de sugestive, aceste paronime, mizând pe o diferenţă de sonoritate t/d, în acelaşi perimetru oclusiv). Aliteraţiile sunt dublate de asonanţe: „marea turbează de valuri“, „scutură…spume…alung…lumea…tunete“. Ritmul alert impus de cuvintele cu întindere medie sau redusă, „structura nervoasă“[vii] a verbelor de mişcare (a scutura, a împinge, a alunga), senzaţia de întunecime conferită de aglomerarea de consoane închise, reiterarea adverbului când (închidere datorată contiguităţii nazalei n cu oclusiva sonoră d), conduc toate spre delimitarea unui spaţiu restrictiv, atât de diferit de imensele spaţii deschise, ale poeticii eminesciene a depărtării[viii].

Printre vocalele sub accent ale strofei a doua, doar versul secund abundă în deschideri („o rază de aur se toarce uşor“) (aminteam anterior ideea de idilă subtilizată în această secvenţă), în celelalte versuri predominând aceleaşi sonuri întunecoase: u, î, i, ă. Remarcăm asonanţa vocalelor deschise ale versului al doilea, recurenţa prepoziţiei prin alături de trei substantive monosilabice (vânt, vânt, nor) şi unul bisilabic (unde), asonanţa „unde…fundul…pătrunde“.

Rolul amplelor deschideri ale strofei mediane (majoritatea vocalelor sub ictus sunt a şi e) este pe deplin conturat prin poziţionarea strofei în macrostructura poemului, prin funcţia pe care şi-o asumă în întregul arhitectonic: lansarea într-o interogaţie a cărei amploare este dată de sintagma „Ce caută raza“, aflată în poziţie iniţială de versuri.

Trebuie menţionată, în acest punct al demersului importanţa schimbării de ritm: de la structura amfibrahică pură[ix] a primelor două catrene (amfibrahul definit ca ritm „intelectual“[x], prin urmare sobru, înalt) la o formulă amestecată de dactili şi amfibrahi, determinând o ruptură a monotoniei precedente prin introducerea elementului de noutate: „săltăreţul“ dactil. Suntem, cu siguranţă, în punctul de maximă expansiune intonaţională, căruia nu-i poate urma decât căderea în „durerea mărginirii“ şi revenirea la puritatea rece a versurilor amfibrahice.

Tentaţia departelui, lumea ca un con deschis spre univers, percepută într-un imens elan simpatetic, este, la Eminescu, o lume a femininului[xi]. Substantivele rază, mare, stea sunt feminine la nivel de categorie; tot de „feminin“ ţine şi vocalismul amplu, deschiderile în con sonor de la a la o şi la diftongii aferenţi. Într-o fină reţea de sinonimie lexicală şi de substituţie metonimică (generator prin efect: rază-stea) apar două sintagme: „rază de aur“ şi „galbena rază“. De observat aici sporul semnificaţional datorat, în cazul al doilea, inversiunii (galbena stea), care permite emfatizarea rolului asonantic al vocalei a. Aportul de expresivitate al termenilor sporeşte prin opţiunea pentru acea formă arhaică (de regăsit în special în postumele eminesciene)[xii] a substantivului stea: steauă.

Ceea ce subminează însă întregul cadru ivit aici prin cooperarea diverselor niveluri textuale (lexical, sintactic, morfologic, fonetic), ceea ce dezminte existenţa unui univers propice dezmărginirii şi idilei este alegerea efectuată în paradigma verbală. Cu excepţia verbului se toarce, ale cărui seme păstrează imaginea de curgere diafană (a fusului), de coborâre lentă, ritualică, celelalte verbe: pătrunde, aleargă, caută, trece, aruncă, nu mai menţin nimic din mişcările plutitoare ale aştrilor feminini. Rămâne doar peregrinarea zbuciumată a esenţei vitale care îşi vede „amantul“ mărginit prin influenţa unor forţe elementare străine.

5. Înfăptuiri ale verbului

Dublei interogaţii din catrenul al treilea îi urmează un răspuns triplu articulat: „Luceşte o steauă“ (secvenţa rematică), „amantul a stelei“, „amantul căzut“.

Esenţial de subliniat aici este opoziţia la nivel acţional între steaua din cer şi steaua căzută. Am citat mai sus şirul de verbe de mişcare al căror subiect este „galbena steauă ce-aleargă prin cer“. Ne vom opri acum asupra elementelor verbale ce însoţesc cea de-a doua stea (amantul): este vorba de două participii, schimbată şi căzut, şi un predicat verbal, personal, murea. Ne putem întreba: cine este agentul acestor acţiuni? Răspundem că există „prefaceri săvârşite într-un subiect printr-o putere care lucrează elementar, ca o forţă a naturii, fără ca subiectul să fie activ (…); nu conducem ci suntem conduşi de o prefacere mai presus de noi“[xiii]. Unicul atribut propriu „amantului“ este „strălucirea“ pe care şi-o păstrează şi după schimbarea de stare („…în piatră schimbată, / În mărgăritar“).

6. Izotopia „mării“

Spaţiu al condamnării definitive, în jurul „mării“ se ţese o fină reţea izotopică. Marea parcurge o transformare de la tulburarea extremă (turbează, turbată), la întunecare: lumea-i noptoasă, noaptea-i cernită. Fundul sălbatec şi umed este spaţiul necunoscut şi de nepătruns, cu tentă de înstrăinare definitivă în sânu-i de-amar. (Amintim aici o subtilă izotopie laterală între lumea cea plânsă, exterioară mării şi sânu-i de-amar, noaptea cernită a spaţiului acvatic însuşi.) Poziţie cheie a strofei a patra, sintagma lumea-i noptoasă devine astfel liantul şi punctul nodal al configuraţiei izotopice amintite. Punctul forte al sintagmei revine epitetului, noptoasă, ales din paradigma lui întunecată (din care mai avem ocurenţe în text: cernită) care aduce un spor de semnificanţă prin reverberaţia sufixului –os, regăsit în numeroase alte derivate (ceţos, stufos, spumos, luminos) şi actualizând semele densitate, emanaţie, difuziune. Sub umbra, sub geniul morţii eminesciene, stau haosul şi somnul, prin urmare şi noaptea ca spaţiu al somnului. Marea este şi ea „un loc al durerii, dar care tocmai prin imensitatea sa topeşte, integrează cosmic durerea sufletului omenesc; marea este un mormânt în care poetul coboară ca în tărâmul Mumelor, tărâmul mithosului durerii“[xiv]. Ca semn al primordialului, marea este element al lumii plutonice, tărâm îngheţat al morţii[xv]. Aşadar, inserarea sintagmei „lumea-i noptoasă“ în ansamblul metaforei infernale[xvi], care defineşte substanţial universul plutonic al liricii eminesciene, este inerentă.

Sugestia lumii noptoase este redată, încă o dată, prin condensarea de figuri fonice şi metrice, prozodice: de la silabele sub ictus cu vocale închise (fundul, umed, lumea etc…) la reiterarea prepoziţiei în (în contrast cu prepoziţia prin reiterată în prima parte a poemului, care trimite la o străbatere de spaţii fără o limitare anume), sugestie ea însăşi a închiderii, a limitării (precum prefixul în-: înmormântat) în fundul mării de amar. Spre deosebire de primele două catrene, ultimele două amestecă vocalele închise cu cele deschise, sugerând o perpetuă luptă a întunericului cu lumina şi a deschiderii cu limitarea.

Seria de „închideri“ se încheie cu versul cvasi-sentenţial: „În mare murea“, o nouă contopire a mării cu moartea, fin sugerată de aliteraţia consoanei m. Murea este singurul imperfect al emergenţei verbale textuale. Acţiunea fusese exprimată până acum printr-un prezent continuu, al faptelor ce se imprimă la nivel vizual şi auditiv prin imagini sugestive. Pe lângă iluzia adâncirii în spaţiu[xvii], a trecerii de la prim-plan la adâncime, în afund, imperfectul evidenţiază, desigur, perpetuarea unei stări, iar în cazul nostru, condamnarea la stare (revine problema verbelor căzut, schimbată… murea). Imaginea morţii la Eminescu nu se identifică cu imobilitatea, ci este „viziune a dinamismului în infinit al morţii, potrivit acelei alunecări, acelei căderi continue, în neantul care invadează viaţa“[xviii]. Răceala se explică astfel prin violenţa ingerinţei, a invaziei din exterior.

7. Valori ale imperfectului eminescian

Să privim acum la cele două elemente predicative suplimentare (galbena, rece) aflate în imediata vecinătate a verbelor din ultimul catren. Avem două predicate verbale (verbe acţionale) ale subiectului steaua: trece şi aruncă şi un predicat verbal (verb de schimbare a stării) al subiectului amantul: murea (sintactic vorbind, cele două predicate au ca subiect două pronume relative: ce, proforme ale substantivelor steaua şi amantul). Steaua trece palidă şi aruncă prin nori fasciculul ei de lumină. Amantul căzut murea rece în mare. Cu toată diferenţa categorială a celor două grupuri predicative (două verbe la prezent – în primul caz, un verb la imperfect – în cel de-al doilea), implicând în logica sintactico-semantică o ierarhizare pe axa temporală, cele două tipuri de acţiuni se pot petrece, de fapt, simultan. Obişnuinţa practicii gramaticale ne-ar determina să excludem interferenţa unui prezent cu un imperfect între limitele unei fraze. Imperfectul se alătură fie unui imperfect, descriind două acţiuni simultane şi în desfăşurare, fie unui perfect, subliniind astfel raportul perfectiv / imperfectiv al acţiunilor.

Tot ceea ce ţine de planul stelei rămase în viaţă, pe firmament, se exprimă printr-un prezent continuu şi etern, prezentul cosmic al unui univers viu, aşezat sub pecetea (elanul) vieţii: marea turbează, scutură, norii alung, tunetele cânt, raza se toarce, pătrunde, caută, steaua aleargă, trece, aruncă – toate lexeme profund marcate de seme precum: precipitare, intensitate, act voliţional. Un singur verb la indicativ prezent se alătură subiectului amantul: luceşte, strălucirea, am subliniat deja, este singurul atribut propriu al stelei căzute, un atribut ce ţine de însuşi statutul ontologic al astrului (stelele au menirea de a străluci).

Dominanta verbală a secvenţei ultime, imperfectul murea, nu vine în contrapondere temporală cu prezentul ubicuu al poemului. Sesizăm cu uşurinţă relaţia de simultaneitate temporală a prezentului cu imperfectul de îndată ce modificăm, pe baza regulilor de sistem gramatical, prezentul tuturor verbelor într-un imperfect: obţinem astfel la scară sintactică ceea ce semantic considerasem deja ca evident: în timp ce steaua din cer alerga, trecea, arunca, „căutând“ mereu, steaua din mare murea. Aportul semnificant al imperfectului este, cum menţiona de altfel şi Tohăneanu în studiul citat, acela al unei delimitări spaţiale şi nu temporale, iluzia adâncirii în spaţiu, a căderii în afund, în întunericul dens ( „noptos“) al lumii acvatice.

Timpul eminescian este unul singur, timpul cosmic suprem, scindat, după cum spunea Caracostea, între „elanul vieţii“ şi „durerea de a te vedea mărginit“[xix]. Conştientizarea durerii îşi aruncă lumina „palidă“ asupra elanului vital, viaţa păstrează astfel, ca pe o cicatrice, ecoul părţii rupte, „căzute“, condamnate la disoluţie (amantul). De aceea steaua rămasă pe firmament, îndeplinindu-şi rolul prestabilit în mecanismul astral, trece palidă, etern tulburată, în timp ce amantul „se stinge“ rece.

8. Macrostructura şi coborârea în adânc

Revenind la macrostructura poemului, subliniem din nou rolul coagulant al strofei mediane, strofă care aruncă acelaşi con de lumină atât înspre teritoriul de poem rezervat entităţii „stea în viaţă“, cât şi asupra zonei de penumbră, a „stelei murinde“. Analiza sintactică a frazei ne conduce spre câteva observaţii pertinente pentru demersul interpretativ global.

Fiecare catren se extinde pe dimensiunea unei fraze, dacă considerăm semnul de punctuaţie de la sfârşitul primei strofe (punctul şi virgula), ca semn de trecere de la virgulă (care ar marca în mod obişnuit graniţa dintre o temporală şi o principală – subordonare vizibilă la nivelul adverbialelor când…atunci -), la punctul care încheie de fapt un period.

Primul catren este o succesiune de propoziţii temporale - introduse prin adverbul relativ când - care ocupă fiecare spaţiul unui întreg vers. Absenţa relativului în versul al doilea e justificată de prezenţa copulei şi, înţelegând „şi când“. Această înşiruire de propoziţii temporale, într-o ascensiune intonaţională ce caută revărsarea într-o principală, mereu amânată, devine pandantul verbal al unui cadru, al unei atmosfere tempestive, fundal extern al unor transformări exterioare profunde.

Catrenul al doilea se deschide (observăm şi deschiderea maximă a vocalei a-atunci) cu principala aşteptată, prefigurată în prima strofă de curgerea subordonatelor temporale. Avem, de fapt, două propoziţii principale, într-o structură de chiasm: „…prin vânt şi prin unde / O rază… se toarce / Şi… pătrunde / Prin vânt şi prin nor“.

Conturul intonaţional creşte treptat, ivindu-se catrenul al treilea, interogativ prin reiterarea pronumelui interogativ şi a verbului aferent: „Ce caută…?“. Ascensiunea atinge aici punctul maxim, marcat şi de inserţia celor două versuri dactilice; accentul cade, desigur, pe pronumele interogativ ce, sporind iminenţa unui răspuns.

Urmarea nu poate fi decât o coborâre a intonaţiei, o aplanare a conflictului, o revenire la puritatea echilibrată a amfibrahului. Coborâm din cer în „fundul cel umed al mării turbate“ şi în „lumea-i noptoasă“, alunecăm spre thanatos căutând o iubire (amantul), pe Euridice pierdută în moarte.

Amestecul de eros şi thanatos se revelează deplin în ultimul catren: amantul, steaua murindă în mare, ocupă ariile de început şi de final, în mijlocul cărora se inserează trecerea fulgurantă a stelei în căutare. Simfonia părţilor, cu preluări amplificatoare ale temei, cu emfatizarea segmentului central şi cu aplanarea finală a ritmului, reaminteşte versul eminescian, axiomatic pentru un orchestrator rafinat: „Nu bani vă cer, ci vremea şi auzul“[xx]. Auzul se rafinează transgresând limitele unor senzaţii pur exterioare („marea turbează“,„tunete cânt“) pentru a surprinde mişcările fine ale interiorităţii scindate între condamnarea la fiinţă şi condamnarea la o disoluţie continuă, în imperiul unei materii ce „exală narcoza durerii“[xxi].

9. Concluzii

Am încercat să evidenţiem rolul centralizator al diverselor configuraţii textuale[xxii], de la reţeaua gramaticală, tematică, spaţio-temporală şi izotopică, la reţeaua figurală, intonativ-melodică (de configurare prozodică a textului), la cea fonică, grafemică (de configurare iconică a textului) menţionând, uneori succint, rolul asumat de fiecare reţea în conturarea sensului global. Relevanţa fiecărui sistem semnificant în parte trebuie probată prin „izotopia semantică pertinentă“[xxiii], prin integrarea figurilor în ansamblul figurativ.

Figura sau forma, prin multiplele aspecte recurenţiale (de conţinut: temă, izotopie; de expresie: metrică, prozodie), fortifică întregul ansamblu semnificant, fiind o vorbire secundă, „la puterea a doua“[xxiv] care aruncă o lumină fecundă asupra a ceea ce se spune, o lumină ce vine din interiorul scheletic al edificiului.

Aportul formei la iluminarea conţinutului se dovedeşte a fi evident. „Mărginindu-te la aspectele ideologice şi la conţinut, te pierzi în labirintul discuţiilor ideologice din care nu poţi ieşi decât recunoscând primatul formei“[xxv]. Şi, continuă teoreticianul: „studiile de literatură comparată ajung la o linie moartă dacă nu sunt întregite cu o adâncire a formei, care adesea poate transfigura un motiv banal, dându-i frumuseţi nebănuite“[xxvi].

Dinamismul procesului de conturare a sensului înglobează mişcări integratoare multiple, menţinându-se pe traiectul unei căutări ce îşi amână consecvent punctul de sosire.

BIBLIOGRAFIE

*** Mic dicţionar–antologie pentru elevi, alcătuit de Irina Petraş, Demiurg, Bucureşti, 1995.

Caracostea, Dumitru, Arta cuvântului la Eminescu, Junimea, Iaşi, 1980.

Coseriu, Eugenio, Linguistica del testo, Introduzione a una ermeneutica del senso, Ed. It. îngrijită de Donatella di Cesare, La Nuova Italia Scientifica, Roma, 1997.

Eco, Umberto, Limitele interpretării, Pontica, Constanţa, 1996.

Eminescu, Mihai, Poezii, Minerva, Bucureşti, 1975.

Negoiţescu, Ion, Poezia lui Eminescu, ed. a II-a, ed. Eminescu, Bucureşti, 1970.

Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, Junimea, Iaşi, 1979.

Petrescu, Ioana Em., Cursul Eminescu, Cluj, Universitatea „Babeş-Bolyai“.

Idem, Eminescu, modele cosmologice şi viziune poetică, Minerva, Bucureşti, 1978.

Poe, Edgar-Allan, Principiul poetic, Univers, Bucureşti, 1971.

Ricœur, Paul, Eseuri de hermeneutică II. De la text la acţiune, Echinox, Cluj, 1999.

Tohăneanu, G. I., Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică şi versificaţie, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976.

Idem, Studii de stilistică eminesciană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.

Vianu, Tudor, Mihai Eminescu, Junimea, Iaşi, 1974.

Vlad, Carmen, Textul aisberg. Teorie şi analiză lingvistico-semiotică, ed. a II-a, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2003.