Andrada Fătu-Tutoveanu
Facultatea de Litere,
Universitatea "Babeş-Bolyai",
Cluj-Napoca
Anul IV, Română-Engleză
e-mail: andrada_f@yahoo.com
HAOMA/ SOMA SAU
"BĂUTURA NEMURIRII" LA INDO-IRANIENI
a.
Spaţiul
indo-iranian şi mitologia sa.
b.
Iranul şi
zoroastrismul în relaţia cu Haoma tradiţională. Reformă
şi sincretism religios.
c.
India şi
panteonul vedic: zeul Soma.
d.
Îngurgitarea de soma
şi analogia cu haoma.
e.
Concluzii.
Mitologia
indo-europeană cunoaşte în planul halucinogenelor o interesantă
corespondenţă între complexul iranian zeu - băutură
narcotizantă, Haoma şi cel
vedic Soma. Între spaţiul religios iranian şi cel indian se
consacră de-a lungul timpului o serie de conexiuni fundamentate la nivelul
mentalităţii, al asocierilor de ordin istoric sau lingvistic. Astfel,
sub raport religios, cel mai vechi strat accesibil cercetărilor în
spaţiul iranian este „marea religie chalcholitică, provenită
din India dravidiană [s.n.] şi care a devenit, în timp,
mithraismul [...]. Deasupra acestui strat arhaic se găseşte un
element care a fost denumit „vedic” şi care, deşi diferit de stratul
în cauză, s-a amestecat cu el încă din timpuri străvechi. Acest
element este reprezentat printr-o serie de nume divine şi cuvinte
religioase [...], [dezvăluind] un panteon care, în mod cert, le-a fost
comun Indiei şi Iranului. Deasupra
celui de-al doilea strat, îl găsim pe cel al religiei perşilor
ahemenizi. [...]. Urmează, în sfârşit – ultima mare religie înainte
de era creştină – mazdeismul Avestei."[1].
Trăsăturile
comune între religia iraniană şi cea indică apar aşadar
încă din faza pre-zarathustriană, cum o numeşte Mircea
Eliade[2],
a primeia dintre ele, esenţiale fiind în acest sens „sacrificiul (yaz,
cf. scr[3].
yajna) animalelor [...] şi uzul băuturii haoma (scr. soma),
cu proprietăţi halucinogene [s.n.]"[4].
Zarathustra,
personalitatea centrală a religiei iraniene, după tradiţie zaotar
(preot sacrificator şi cântăreţ), propune o reformă care
„condamnă sacrificiile sângeroase şi băutul haomei[5],
impunând totodată o radicală schimbare a panteonului”[6].
În cadrul acestei reforme pe care Zarathustra o realizează un loc
semnificativ îl are legătura pe care o stabileşte acesta cu
îngurgitarea de haoma în
relaţiile cu ritualurile sacrificiale iraniene[7].
În cadrul temei antropologice a halucinogenelor, problema cuplului haoma-soma
în spaţiul indo-iranian merită atenţia din mai multe puncte de
vedere. În primul rând este vorba despre o relaţie de tip special între
divinitate şi băutura de tip halucinogen, deoarece se manifestă
o formă de identitate între cele două, identitate care permite
însă funcţionarea ambelor ipostaze individuale. Astfel, Victor
Kernbach observa această dualitate în faptul că Haoma era un
„zeu al drogării cu băutura
sacră haoma în mitologia iraniană (cf. soma,
băutura zeilor vedici [n.a.])”[8]
şi totodată o băutură „socotită o licoare a
sacrificiilor, asigurând sănătatea prosperă, amânând sau
chiar înlăturând moartea [s.n.], menţinându-le femeilor
frumusetea şi tinereţea, iar bărbaţilor războinici forţa
şi vigoarea [s.n.]”[9].
Interesant, atât într-un studiu despre
halucinogene cât şi într-o abordare comparatistă a mitologiei, este
de asemenea istoricul, legenda plantei cu acelaşi nume din care se
prepară băutura sacră haoma. Aceasta „creştea la
mijlocul lacului mitic Vourukasha (descris în Avesta), dintr-un
ţinut misterios, fiind păzită şi îngrijită de un
număr mare de genii Fravashi şi de peştele Khar-mahi, care
alunga din jurul ei vietăţile vătămătoare”[10].
În acest punct se poate face o analogie cu mitologia babiloniană şi
anume cu o viziune similară asupra spaţiului misterios, inaccesibil
oamenilor, în care se află planta nemuririi. Astfel, în Epopeea lui
Ghilgameş, după pierderea prietenului său, Enkidu, eroul
pleacă în căutarea nemuririi. În călătoria sa îl
găseşte pe Uta-napiştim, singurul om nemuritor,
supravieţuitorul Potopului, şi care îi
împărţăşeşte lui Ghilgameş faptul că
nemurirea stă într-o plantă cu spini
pe care trebuie să o culeagă de pe fundul apei: „Ei bine, o să-ţi
dezvălui, Ghilgameş, o taină/ o să-ţi spun un lucru
neştiut oamenilor./ Priveşte această buruiană
[s.n.], asemănătoare lyciului spinos,/ spinii ei sunt ca ai
trandafirului, aşa că îţi vei înţepa mâinile,/ dar
dacă vei apuca această buruiană, vei dobândi nemurirea [s.n.]./
Când auzi Ghilgameş aceste vorbe,/ deschise spărtura pe unde intra
apa în corabie,/ lăsă să cadă tot ce era pe el./ Îşi
legă nişte pietre grele de picioare,/ şi pietrele îl
traseră la fundul prăpastiei./ Apucă atunci buruiana, cu toate că-i
înţepă mâinile,/ Apoi îşi desfăcu pietrele legate de picioare/
şi marea îl zvârli la ţărm”[11].
Spaţiul acvatic are aici un dublu rol protector al nemuririi, deoarece
dacă la început ascunde planta, ulterior facilitează pierderea ei,
atunci când Ghilgameş se scaldă într-un izvor, iar un şarpe o
fură, atras fiind de mireasma ei[12].
„Planta
haoma – sădită iniţial de zeul suprem Ahura Mazdā în
piscul muntelui Haraiti [...] – are un prototip ceresc alb [s.n.], numit
Hom sau Gaokerena[13]
(spre deosebire de varietatea galbenă, terestră), care
dă nemurire şi care la
sfârşitul lumii va asigura regenerarea universului distrus şi va
institui imortalitatea, [s.n.] în ciuda faptului că Angra Mainyu[14]
a dat viaţă unei şopârle
menită să roadă rădăcina haomei"[15].
O altă conexiune de tip comparatist se poate realiza în acest punct cu
mitologia germanică, în care rădăcinile arborelui sacru Yggdrasill
sunt roase constant de către un şarpe cu rol nefast, căderea
arborelui fiind sinonimă cu momentul eschatologic, Ragnarök-ul[16].
„Arborele Yggdrasill, situat în centru, simbolizează, şi în
acelaşi timp constituie, Universul. Creştetul său atinge Cerul
şi ramurile sale îmbrătişează lumea. Una dintre
rădăcinile sale se întinde în ţara morţilor (Hel), alta în
ţinutul uriaşilor şi a treia în lumea oamenilor. De la
apariţia sa (adică din momentul in care lumea a fost orânduită
de către zei) Yggdrasill a fost ameninţat cu distrugerea: un vultur
îi devora frunzişul, trunchiul său începe să putrezească şi
şarpele Niddhog prinde să-i roadă rădăcinile. Într-o
zi din vremurile viitoare, Yggdrasill se va prăbuşi şi acesta va
fi sfârşitul lumii (ragnarök) [s.n.].[17]”
Principalele
două coordonate ale haomei sunt calitatea sa de sursă a
nemuririi şi ipostaza sa divină, personificată, cu rol
protector: „erijată în Divinitate, Haoma, adversara morţii, permitea
oamenilor şi animalelor să trăiască în afara oricărei
vrăjitorii şi să rămână în cadrul binelui”[18].
Băutură sacră, haoma era îngurgitată de către
preoţi în cadrul ritualurilor religioase, având rolul de a proteja
împotriva răului ipostaziat de boli, demoni sau moartea însăşi.
Ea este «la boisson enivrante qui donne la force et la vie [...] l’ambroisie
qui donne aux dieux leur vigueur et
l’immortalité »[19].
Zarathustra
introduce ideea de moderaţie în cadrul ritualurilor sângeroase şi
frenetice pe care le impusese tradiţia, insistând pe caracterul
iniţiatic şi eschatologic al noului cult. Interesantă este
acceptarea în cadrul acestui ceremonial a uzului de haoma[20]
(unul dintre elementele tradiţionale care, deşi condamnate de
către profet atunci când sunt folosite în exces, îşi găsesc
totuşi locul în cadrul ceremonialului zoroastric). „Bând ritualic haoma,
sacrificatorul îşi depăşeşte condiţia umană, se
apropie de Ahura Mazdā şi anticipează in concreto Înnoirea
universală [s.n.]”[21].
Ca divinitate, Haoma (sau preot al lui Mithra, căruia îi aduce sacrificii[22])
este adorat ca „gloriosul Haoma de aur, [...] strălucitorul Haoma care
face să prospere viaţa, [...] Haoma de care fuge moartea"[23].
Evoluţia
ulterioară a haomei este relaţionată de ritualurile
sacrificiale, deoarece rezistenţa care apare în timp în faţa acestei
promovări a sacrificiului sângeros în spaţiul iranian conduce,
alături de dispariţia acestor sacrificii, la o transformare a haomei din băutură cu efect
halucinogen într-un amestec de suc de plante, apă şi lapte[24].
Complexul
ritual al haomei îşi găseşte corespondentul în
spaţiul indic, puternic legat ca mentalitate de cultura religioasă
iraniană[25], în soma vedică, care
reuneşte, la fel ca şi în Iran, divinitatea şi licoarea
sacră într-o singură formulă religioasă. Despre
importanţa zeului Soma, divinitate ce desemnează în acelaşi timp
şi licoarea sacră cu acelaşi nume, în tradiţia vedică
vorbesc cele 120 de imnuri ce îi sunt consacrate şi care îl prezintă
ca fiind al treilea zeu din Panteon, în Ŗgveda fiindu-i
dedicată în întregime cartea a IX-a.
Mircea
Eliade subliniază faptul că este greu în acest caz, poate mai dificil
decât în altele similare, să se despartă realitatea rituală
(băutura şi planta soma) de zeul omonim. Miturile vorbesc despre originea somei în
principal ca despre una celestă, adusă de un vultur pe pământ
sau crescând pe munţi[26],
în zona lumii transcendentale, ceea ce accentuează şi mai mult
relaţia dintre băutura sacră şi divinitate, în serviciul
căreia este folosită. Zeul Soma dispune de atributele divine
generale, este „clarvăzător, inteligent, înţelept, victorios,
generos etc.” [27],
importanţa sa în panteon fiind subliniată şi de numele de
„Regele Soma” ce i se conferă, („Rege Soma, fie-ţi milă şi
ne adă mântuirea”[28]).
Somadeva este de asemenea un zeu selenar[29],
„identificat uneori cu astrul însuşi, dar în genere, divinitatea care
guvernează fazele Lunii [...] ”[30].
Mircea Eliade, vorbind despre mistica lunară, observa că „în licoarea
divină care acordă nemurire celor ce-o sorb, putem identifica sacrul
concentrat în lună, ape şi vegetaţie”[31].
Despre Soma ca divinitate se mai spune că este „le dieu qui en
personifiait les vertus enivrantes. Celui-ci
finit par ętre identifié avec la lune, nourriture toujours renaissante
des dieux. Ce nom revient presque ŕ
chaque page des Védas. [32]”.
Soma, ca „băutură
artificială oferită zeilor”[33],
cum o numeşte Georges Dumézil, era un
„elixir ameţitor, dar fortifiant (identificat uneori cu
băutura nemuririi: amrita), stors din planta soma (vánin),
care creşte în munţi (o plantă agăţătoare,
semănând cu hameiul)”[34],
pe care unii cercetători o identifică cu specia Asclepias acida[35],
şi care era principalul element folosit în sacrificiile vedice. Alţi cercetători
caracterizează soma ca „băutură sacră, legată
de faptele eroice ale lui Indra şi de celebrarea solstiţiului de
iarnă. Se făcea din plante ce creşteau în munţi, amestecate
cu lapte fermentat. Este vorba în special de ephedra vulgaris[36],
deoarece urme de efedrină au fost
găsite în vasele de cult din Afganistan şi Bactuana, confirmând
astfel păstrarea utilizării ei de către populaţia Parsis.
[...] După unii cercetători, soma ar fi putut conţine
şi extracte dintr-o ciupercă[37]
ce producea halucinaţii, provocând viziunea profetică şi
asigurând o putere musculară remarcabilă”[38].
Dintre funcţiile băuturii soma semnificative
sunt acelea de a conferi imortalitatea (Soma/ haoma este formula
indo-iraniană a băuturii « ne-morţii » amŗta”[39])
de a fi utilizată în cadrul unor
sacrificii ca băutură rituală („mitologia vedică
descrie soma ca băutură a zeilor, dar şi ca
băutură rituală”[40]).
Un rol esenţial în ceremoniile religioase este acela de a conduce la extaz.
Cel care stă sub influenţa băuturii sacre, extaziatul, se
distanţează cu dispreţ de umanitate, de terestru şi capătă
dimensiuni divine „Am stăpânit cu statura mea Cerul, am dominat largul
pământ...Voi izbi acest pământ cu lovituri teribile...Am proiectat o
aripă a mea pe cer, cealaltă în lumea aceasta... Sunt mare, sunt mare, m-am înălţat până
la nori – nu am băut eu oare soma?”[41].
Mircea Eliade observa că „băutura nemuririi”[42]
îşi datorează eficacitatea
faptului că are un prototip ceresc, rezervat zeilor şi
eroilor: „beţia sacră permite participarea, deşi fulgurantă
şi imperfectă, la modalitatea divină; adică realizează
paradoxul de a te face să fii cu adevărat şi
totodată, de a trăi; paradoxul de a poseda o existenţă
plenară şi în acelaşi timp de a deveni, a fi forţă şi echilibru.
Destinul metafizic al lunii[43],
de a trăi, rămânând totodată nemuritoare, de a
cunoaşte moartea ca pe o odihnă şi o regenerare, niciodată
ca pe un sfârşit”[44].
„Toate virtuţile somei sunt solidare cu experienţa extatică provocată de absorbţia ei. Băută de preoţi şi de zei laolaltă, soma apropie Cerul de Pământ. [..] experienţa extatică revelează în acelaşi timp plenitudinea şi vitală, sensul unei libertăţi nelimitate, posesia unei forţe fizice şi spirituale abia bănuite. De aici sentimentul comuniunii cu zeii, ba chiar a apartenţei la lumea divină, certitudinea « ne-morţii » [s.n.]”[45].
[1] Charles Autran, Mithra, Zoroastru şi istoria ariană a creştinismului, traducerea Tudor Reu, Editura Antet, Oradea, 1995, pp. 3-6
[2] Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicţionar
al religiilor, cu colaborarea lui H.S. Wiesner,
Ediţia a II -a, Traducere din franceză de Cezar Baltag, [Editura] Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 235
[3] sanscrită
[4] Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., p. 235
[5] „cercetări recente au arătat că ritualul haoma, ca şi cultul lui Mithra, nu au fost total condamnate de către mazdeism, nici chiar în gāthā. În plus, sacrificiile de animale au fost practicate fără intrerupere, cel puţin de către laici. Se pare deci că Zarathustras-a ridicat mai ales împotriva exceselor riturilor orgiastice, care comportau nenumărate sacrificii sângeroase şi ingerarea, fără măsură, de haoma », Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1., Ediţia a II-a, Traducere şi postfaţă de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 308
[6] Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., p. 235
[7] „El este revoltat faţă de impuritatea membrilor <<societăţile de bărbaţi >> care continuă să sacrifice boi şi să bea haoma: <<Când vei lovi, Doamne, această băutură scârboasă>>”, Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. cit., p. 303
[8] Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală. Mituri. Divinităţi. Religii, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 224
[9] ibid.
[10] ibid.
[11] Epopeea lui Ghilgameş, în româneşte de Virginia Şerbănescu şi Al. Dima, Editura Mondero, [Colecţia] Capodopere ale literaturii universale, Bucureşti, 1998, p. 145
[12] ibid.
[13] „Unul dintre Ameshas Spentas, Ameretât – „Nemurire” – atestă legăturile mai speciale cu gaokerena, arborele sacru din care se extrage haoma alb”, Charles Autran, op.cit., p. 179
[14] v. supra
[15] Victor Kernbach, op. cit., pp. 224-225
[16] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 2, Traducere din limba franceză de Cezar Baltag, [Editura] Universitas, Chişinău, 1992, p. 155
[17] ibid.
[18] Jean Vertemont, Dicţionar al mitologiilor indo-europene, Traducere de Doina Lică, Lucian Pricop, Editura Amarcord, Timişoara, 2000
[19] “băutura îmbătătoare care dă forţă şi viaţă. Ea corespunde somei vedice, băutură sacră care se obţine prin macerarea unei plante şi pe care preotul trebuia să o bea îndeplinind ceremonialul religios. Din băutură, haoma a devenit, la fel ca şi soma, numele unui zeu care este regele plantelor prin care încorporează toate virtuţile vieţii şi puterii; este ambrozia care le conferă zeilor nemurirea; ea dă puterea de a învinge demonul şi de asemenea dă viaţă eternă muritorului care o bea. După legenda avestică, Zarathustra s-a născut din Haoma.”, Le Grande Encyclopédie, vol. 19, H. Lamirault et Cie., Editeurs, Paris, [s.a.], [t.n.]
[20] Despre acceptarea haomei în mazdeism, în urma unui syncretism religios, Eliade scrie: „ Preoţii avestici din răsărit, numiţi athravan (cf. scr. atharvan), şi mai apoi preoţii din apus (mezi), cunoscut sub numele de magi, au supus mesajul puritan al lui Zarathustra unei reinterpretări care avea să repună în vigoare obiceiurile pre-zoroastriene şi să sistematizeze datele zoroastrice de-acum tradiţionale. Sinteza sacerdotală s-a exercitat asupra întregului patrimoniu străvechi . Ea a recuperat chiar practica jertfelor sângeroase şi folosirea băuturii haoma”, Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., p. 237
[21] ibid., p. 312
[22] ibid., p. 321
[23] Yasna, 42: 5, apud Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol.. cit., p. 319
[24] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol.. cit., p. 320
[25] v. supra; analogiile de mentalitate între spaţiul indic şi cel iranian se datorează atât bazei comune, a existenţei uneui comunităţi indo-iraniene preistorice, cât şi relaţiilor de vecinătate ulterioare acesteia, v. Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Traducere de Sorin Mărculescu, [Editura] Humanitas, Bucureşti, 1993, p.8
[26] soma creşte “în buricul pământului, pe munţi”, Ŗgveda X, 82, 3, apud Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, ed. cit., p. 212
[27] Mircea Eliade, op. cit., vol. 1, p. 212
[28] Ŗgveda, VIII, 48, în vol. Imnuri vedice, Tălmăcite în versuri de Ion Larian Postolache după textele franceze, germane şi engleze, traduse şi comparate de Viorica Vizante, cu un Cuvânt înainte de Sergiu Al-George, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, p. 94
[29] această identificare este atestată mai ales de perioada postvedică, v. Mircea Eliade, op. cit., vol. 1, p. 212; v. şi mai jos, despre caracterul selenar al lui Soma
[30] Victor Kernbach, op. cit., pp. 585-586
[31] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ediţia a II-a, Cu o Prefaţă de Georges Dumézil şi un Cuvânt înainte al autorului, Traducere de Mariana Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 138
[32] “zeul care personifică virtuţile îmbătătoare. Zeul sfârşeşte prin a fi identificat cu luna, hrană a renaşterii zeilor. Acest nume revine aproape pe fiecare pagină a Vedelor. În pourâne, este considerat a se fi născut din bogatul Atri sau din Ocean. Cele douăzeci şi şapte de fiice ale lui Dakcha, care reprezintă cele douăzeci şi şapte de asterisme lunare, devin soţiile sale. El ar fi răpit-o şi pe Târa, soţia lui Brihaspati, şi ar fi avut cu ea un fiu pe nume Boudha, ce a fost fondatorul dinastiei selenare a Indusului. Carul lui Soma, cu trei roţi, este tras de zece cai albi”, Le Grande Encyclopédie, vol. 30, ed. cit.
[33] Georges Dumézil, Zeii suverani ai indo-europenilor, A treia ediţie, revăzută şi corectată, În româneşte de Petru Creţia, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 32
[34] Victor Kernbach, op. cit., p. 586
[35] Le Grande Encyclopédie, vol. 30, ed. cit.
[36] Despre această ambiguitate în legătură cu specia ce stă la baza băuturii, Mircea Eliade scrie "Oricare ar fi fost planta folosită în primele secole de către indo-arieni, este sigur că mai târziu ea a fost înlocuită cu alte specii botanice”, adăugând că soma „după toate probabilităţile, s-a substituit băuturii indo-europene madhu, « hidromelul »”, Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, ed. cit., p. 212
[37] “consumarea acestei ciuperci era de aemenea cunoscută la greci, mai ales în cultul lui Dionysos. Satirii, centaurii şi menadele consumau o băutură asemănătoare în timpul sărbătorilor numite ambrozii”, Jean Vertemont, op. cit., p. 294
[38] ibid.
[39] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, ed. cit., p. 212
[40] Victor Kernbach, op. cit., p. 586
[41] Ŗgveda, X, 119, apud Mircea Eliade, op cit., p. 212
[42] soma, haoma, amrta, ambrozia etc., v. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, ed. cit., p. 138
[43] v. supra
[44] Mircea Eliade, op. cit., p. 138
[45] idem, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1, ed. cit., p. 212