in memoriam Radu G. Þeposu
La el totul s-a intamplat altfel... prima data i-a simtit
ochii si buzele. Pe urma nimic... Nu-si mai amintea primul
peisaj de iarna si nici despre bufnitele roscate nu credea
sa mai fie povesti. Oricum la etajul noua degetele falfie
melancolic straduindu-se sa se smulga din saci. Era o imagine
frumoasas o coada cenusie de lup intr-un sac patat
de sange si legat la gura cu sarma ghimpata...
La inceput a locuit intr-un xerox. Zilnic facea mii de copii
lucrurilor care treceau pe langa el si le aseza frumos pe pereti,
pentru a li se imprima sudoarea in var.
Pe urma a locuit intr-o statie de autobus, unde toata
lumea cobora, insa nimeni nu mai astepta.
Apoi nu a mai locuit...ii placea sa ia in brate
seara si s-o aseze pe-un maldar de oase, unde se desfata
cu ea pana cand a simtit ca i se uscasera
genunchii...
* * *
S-a trezit la sapte ani inchis intr-o cusca de
zapada. Avea doar niste frunze uscate pe jos si o lumanare
in mana stanga.
Visa in fiecare noapte o dansatoare batrana, cu parul
despletit, murdara si disperata. Era surdo-muta. Nu
auzea muzica, insa dansa incontinuu simtind vibratiile
podelei...
* * *
Stateam intins pe fan si revedeam toate aceste flashuri
luand viata undeva intre un cuib de randunica
si sindrilele roase de ploaie ale surii. Atunci m-am trezit intaia
oara. Aveam sapte ani, eram bolnav si nimic inafara de
Dumnezeul meu de carpe si namol nu strabatea
padurea friguroasa ca sa ma vada noaptea
muscandu-mi degetele de la picioare...
Plecam pe deal chemand serpii si sasaitul lor atat
de senzual. Iubeam copacii si de coaja lor imi zgariam fata,
lasand mari picaturi de sange sa alunece, precum lacrimile
atat de mult stranse in pumn la sfarsit de saptamana...
* * *
Îi crescuse parul... statea intr-o groapa
comuna de unde mai iesea din cand in cand, doar
pentru a-i auzi venele pocnind in apropierea mainilor lui...
Vedea o mare intindere de zapada, pe care milioane de clovni
se lafaiau ridicandu-si limba in aer, ca intr-o
mare inchinaciune cerului de oglinzi. Însa aici, un
singur clovn. Sta in genunchi si isi leagana
capul dintr-o parte in alta, crezand ca astfel zgomotele
trecerii ei s-ar putea opri undeva intre buze...
* * *
Între stejarii din fata casei bunicilor mei rasarise
o groapa.
L-am condus tacut pana acolo si i-am pus Biblia in
brate, asa cum dormea intotdeauna cu ea.
Un bulgare de pamant, pana in strafundul
vailor, facand raul sa-si opreasca
pestii din zbenguiala lor agonica.
Înfrunta rasaritul, in timp ce ma jucam
cu pietrele de v-ati ascunselea. Era tacut si rabda
viata ca pe o manusa prea stramta in timp
ce eu ma jucam de v-ati ascunselea printre soapte.
Umbrei mele ii crescusera ramuri...
* * *
Printre tipete melcii isi gaseau ascunzis uitand
primele gaoace si intaiul gust al ierbii.
Îsi lua capul in palme si-l framanta, incercand
sa descopere adevaratele unghere si firide ale orasului.
Mirosea a uscaciune si a praf cancerigen. Orasul putea
si el se descompunea in el. În acea zi a vazut prima
oara focul, arzand cu putere sub talpile lui goale si
batatorite.
Îi era dor de seara si de serpii lui incolaciti
printre daramaturile surii, unde singura lui amintire
mai palpitas o noapte de vara cu livada ingenuncheata...
* * *
O liniste ingrozitoare. Ca niste pahare ciobite langa o lampa cu ulei. Parul i se zbatea furios, padurea canta un cantec de jale, orasul devenise epileptic, iar unghiile ii crescusera in carne pana dincolo de somn...
* * *
Un urias urs de ploaie... norii ca mari ingramadiri
de halci maronii din carnea oraselor. Coltii de apa
si mainile intinses o imbratisare de
orizont. Acesta era el si statea acolo, imobil si viu. El avea
sa devina singurul meu prieten. Unicul capabil sa-si
mo-deleze forma capului dupa anotimpuri.
Privind tacut cerul si respirand rar, pieptul de noroi se
misca ritmic, unduind aerul muiat din jur prin forta sa. Vorbea...
Cand am ajuns langa el, un singur gest si am stiuts
dincolo de copaci incepuse deja tacutul razboi al melcilor.
M-am asezat obosit langa el si am inceput sa
ma clatin ca intr-un somn leganat. Eram doar noi doi in
acea mare intindere de noroi si baltoaces un urs de ploaie
si eu, tacut si resemnat...
* * *
As fi pus o intrebare tampitas "de ce picioarele
niciodata nu aleg ploaia?", insa cuvintele mi se oprisera
in gatlej, ghemuite. Probabil deoarece raspunsul era chiar
el. Stateam si-l priveam. Apoi s-a ridicat si a inceput
sa tuseasca. De dupa padure zgomote de mama
disperata pluteau in ceata care se apropia incet, incet
de noi.
L-am luat de mana si din instinct l-am tras dupa mine
intr-o fuga nebuna printre traversele de cale ferata.
Plecam... nu conta unde si nici de ce. Fugeam isteric in tacere,
in timp ce in spatele nostru se profila tot mai semet un cal
alb inseuat. Plasmuire a fugii noastre.
Era noapte...
* * *
Acolo casele nu aveau forma. Erau doar niste ingramadiri
de sentimente si vise.
În sfarsit, ajunsesem cu ursul meu de ploaie in satul
de langa cer. As fi vrut sa-i pot recita un poem despre
praguri si usi. În zadar, in goana mea incalcita
uitasem mimica sticlei goale si a serilor incrancenate langa
un pahar.
Vroiam sa-i spuns "Aici doar eu ma pot intinde gol
pe pamant!"...
* * *
Respira, imi spuse. L-am privit printre doua paturi uriase.
Inima lui era o piatra vorbitoare, care se zbuciuma intre peretii
de votca.
Nu i-am raspuns... mi-am lipit palmele de sanii lui de sticla
pisata. Sange si mucegai, acesta era mirosul pe care il
emana stand pe genunchi in fata mea si vorbindu-mi.
Prietenul meu murise demult... umbrele se prelingeau incet peste cearceafuri...
P.S.s De ieri nu-mi mai stiu chipul. L-am uitat pe un pervaz ciobit intre
doua masline si o cioara desenata cu var.
Candva iti spuneam ca toate asezarile din
lume poarta ura mea ca pe o pancarta demonstrativa inspre
maluri si porti. Acum nu mai stiu decat rastignirea
de paturi de spital, de chiuvete sparte si oglinzi unsuroase...
Iata-ma linistit si golit plutind printre uriasi
trunchi de abanos la vale, segmentandu-mi linistea in pietrele
de sub goliciunea mea uda.
La inceput a fost totul. Era prea putina iarba, prea
putina moarte, prea putin somn. De atunci tot mai tai cu
un bisturiu de os cate o fasie de cer pentru a-mi incropi
o biserica subterana, conica.
P.P.S.s Maselele tale de fum
imi sfarma oasele imprastiate
printre cearceafuri rascolite.
Respiratia ta masurand,masturband sangele...
si ca in vis,
vocea mea rostind dintre maruntaiele tales
pe aici, imi spunea tata,
lupii nu mai infuleca decat rar...!
SFÂRSIT
Cosmin Perta