A trebuit sa ajungem în centrul orasului ca sa regasesc Bucurestiul de altadata aproape neschimbat, afara doar ca fatadele caselor, vadit, nu mai fusesera zugravite de zeci de ani.
M-am plimbat a doua zi prin oras si am ajuns la cartierele noi construite de Ceausescu, cu caracter gigantic. Eu nu sunt un nostalgic al vechiului Bucuresti, cum sunt unii. Orasul trebuia restructurat, modernizat - multe cladiri vechi, fara stil, trebuiau darâmate. Dar ceea ce a facut Ceausescu e dezastruos. Se pare ca a conceput aceste prefaceri dupa o calatorie în Extremul Orient, unde a fost impresionat de constructiile faraonice ale semenilor sai din China si din Coreea de Nord. Si a vrut sa se ia la întrecere cu ei. Si atunci, într-o tara saraca - caci nu trebuie sa uitam ca eram, ca suntem una din tarile cele mai sarace din Europa, s-a apucat sa construiasca un oras monumental, sa traseze un bulevard ceva mai lung ca Champs Elysées la Paris, ceva mai larg ca Champs Elysées, cu cladiri ceva mai înalte ca pe Champs Elysées - curata dementa. Cusurul cel mai mare pe care-l gasesc acestor constructii ale lui Ceausescu nu e ca s-ar fi facut ceva nou. Dar nu s-a facut ceva nou. S-au facut cladiri în stilul secolului XIX. Ceea ce în Europa seamana cel mai mult cu constructiile lui Ceausescu cred ca sunt Las Ramblas din Barcelona - dar e vorba de un ansamblu vechi de mai bine de o suta de ani. Cladirile nu se poate spune ca sunt urâte. Palatul e monstruos, dar cladirile de-a lungul asa-numitei cai a Victoriei socialismului nu sunt disgratioase, sunt doar prea identice, prea monotone si mult prea înalte pentru stilul general al capitalei. Apoi largimea exagerata a bulevardului face ca nu vom fi niciodata tentati sa trecem de pe un trotuar pe celalalt, cum se face pe Champs Elysées. Când vezi un cinematograf sau o cafenea pe partea cealalta, treci strada. Aici n-ai sa vezi pe partea cealalta - mai sunt si pomi. Mi-e teama ca va fi o artera fara viata.
Mai e altceva care ma înnebuneste: ma gândesc ca Istoria e oarba, nu alege ce pastreaza pentru memoria viitorului. S-au pastrat piramide sa temple si statui si obeliscuri în Egipt, fiindca erau cioplite în piatra si ca era o clima uscata. Din monumentele contemporane acestora cladite în caramida în Mesopotamia au ramas numai movile de moloz si de nisip. Ca s-a pastrat, ciuntit, dar înca superb, Pantenonul la Atena, e o adevarata minune cereasca. Ei bine, închipuiti-va ca peste Europa de peste 2000 de ani ar fi trecut nemaiauzite calamitati, razboaie, cutremure, inundatii, prapad generalizat, si ca nu va fi ramas în picioare decât palatul lui Ceausescu! Oamenii din secolul 40 ar zice ca aceasta era arta Europei din secolul 20. Te cutremuri!
Care-i asadar Bucurestiul de azi? Eu vad ca sunt patru Bucuresti: avem mai întâi un mic Bucuresti, ramasite din veacurile XVI, XVII si XVIII, câteva biserici si un numar extrem de restrâns de case vechi (a caror imagine a fost expusa cu pietate, acum câtiva ani, de un grup de tineri arhitecti). Trebuie sa mergi în cautarea acestui Bucuresti, si s-ar putea sa dispara cu totul, caci n-am avut cultul monumentelor din trecut. Avem apoi Bucurestiul veacului al XIX-lea, circa 1840-1914, cu case în general mici, dar uneori si case mari, somptuoase. În perioada 1840-1860, avem mai curând imitatia Vienei. O regasim în cartierul negustoresc, pe strazile Lipscani, Smârdan, Selari etc. Rezidentele mai elegante, botezate uneori “palat”, dupa moda vieneza, se gasesc în general mai la nord, în jurul actualelor bulevarde Magheru, Lascar Catargi, Ana Ipatescu, si sunt de cele mai multe ori în stilul francez de dupa Napoleon al III-lea, sa zicem “Stilul Petit Palais” de la expozitia din 1889 de la Paris. Dar si aici trebuie subliniata o specificitate a orasului: un individualism feroce. N-ai doua case alaturate care sa semene una cu alta, casele nu sunt, de cele mai multe ori, aliniate, una e cu fata la strada, alaturi alta cu latura la strada (cele mai multe), ba si unele puse strâmb, parca vrând sa împunga curtea vecinului. Repet: un individualism feroce, ca un fel de dovada plastica a incapacitatii clasei diriguitoare din veacul trecut de a se supune unei discipline, unei reguli. Bucurestiul asta, care nu-i lipsit de farmec, în parte si din cauza vegetatiei din jurul caselor si de pe strazi, trebuie sa-l luam asa cum este si sa încercam sa-l pastram.
Avem apoi Bucurestiul din perioada 1930-1940, sau mai precis de dupa sfârsitul marei crize internationale din 1929-1930 care ne lovise crunt. Am avut atunci o adevarata “explozie arhitecturala”, un “boom” al constructiilor, cu o mare latitudine lasata imaginatiei arhitectilor, si cred ca a fost una din epocile cele mai fericite ale orasului din punct de vedere stilistic. Este al treilea Bucuresti.
Avem în fine Bucurestiul lui Ceausescu, cu cele doua fete ale lui: pe de o parte cartierul monumental, colosal, uneori monstruos; pe de alta, Bucurestiul proletar, de atât de proasta calitate încât ne lasa în coada tarilor balcanice, si în orice caz ridica probleme sociale si economice pentru viitorul apropiat.
În încheiere, lasati-ma sa fac un vis. Si acest vis e realizabil. E realizabil mai întâi daca Parlamentul nostru voteaza în sfârsit legea bugetelor locale. Caci aceasta capitala a noastra n-are buget propriu. Impozitele preluate în oras sunt varsate statului, care revarsa orasului (cu o parcimonie calculata dupa simpatia politica de care se bucura cutare sau cutare primar) cam o zecime din total, când marile capitale europene beneficiaza în general de bugete de 40%, 45% sau chiar 50% din veniturile încasate pe teritoriul lor. Ar fi de ajuns sa se voteze o asemenea lege pentru ca în câtiva ani aspectul Bucurestilor sa fie transfigurat.
Atunci am putea visa ca se vor restaura câteva vechi biserici, si - de ce nu? - si din vechile monumente civile. De ce sa nu refacem Curtea Veche a lui Brâncoveanu? Avem înca pivnitele si câteva ziduri, avem gravuri vechi si descrieri, avem Palatul de la Mogosoaia din care ne-am mai putea inspira. Am avea atunci în miezul capitalei o perla a vechiului oras de acum trei sute de ani.
Apoi - si e si mai usor, întrucât am devenit specialisti mondiali ai transportului monumentelor pe sine - sa aducem pe vechiul sau loc, care se nimereste a fi la picioarele uriasei placinte a lui Ceausescu, biserica zisa a lui Mihai Voda, cu turla ei. Am avea atunci, asezata pe un covor de iarba verde, acea bijuterie a veacului al XVI-lea în simplitatea si eleganta ei, alaturi de enormitatea alba de prost gust. Si efectul de contrast ne-ar putea aminti si noua lozinca britanica: small is beautiful, ce-i mic e frumos. Iar bucurestenii, dar si provincialii veniti în capitala tarii, ar putea sa se mândreasca cu trecutul lor, caci cine nu-si cunoaste trecutul, nu-si poate închipui nici viitorul.

1 Traducere, putin prescurtata, a conferintei tinute în limba franceza la 24 iunie 1995 la palatul  Cantacuzino, Bucuresti, în cadrul simpozionului “Another Europe: Bucharest”, organizat de Colegiul Noua Europa.