Aºa cum a scris Matei, semnul Fiului Omului a venit ca un fur. A ieºit de la rãsãrit ºi s-a arãtat pînã la apus. Asemenea fulgerului, a cuprins întregul cer ºi întregul pãmînt. Soarele s-a întunecat ºi luna nu ºi-a mai dat lumina ei, iar stelele au cãzut din cer ºi puterile cerurilor s-au zguduit. Fiul Omului a venit pe norii cerului, cu putere ºi cu slavã multã...
Dintre locuitorii oraºului, unul a fost luat ºi unul a fost lãsat. Cei care au supravieþuit trecerii cerului ºi pãmîntului, ºi-au pãrãsit casele, pentru a trãi împreunã, pe strãzi, în pieþe, în port, zorile timpului apocaliptic. În felul acesta, datoritã solidaritãþii omeneºti care creºtea în suflete precum grãunþele de muºtar, groaza fãrã seamãn nu pîrjolea cu totul oazele sufletelor...
Deºi înfricoºaþi, oamenii se bucurau peste poate de reîntoarcerea Slujitorului lui Dumnezeu, Învãþãtorul dreptãþii. Dupã cum a profeþit Ioil, ploile timpurii ºi ploile tîrzii au cãzut la vremea lor, cu mãsurã, ha-moreh li-tsedakah, iar curcubeul Învãþãtorului pentru dreptate, ha-moreh li-tsedakah, a acoperit cerul întreg, sub chipul Noului Legãmînt prin care Dumnezeu S-a legat de oameni. Pentru cei care L-au aºteptat ºi pentru cei care L-au aºteptat din nou, El a venit ca Mesia al lui Aaron ºi al lui Israel. Cei aleºi se îmbãiau, se rebotezau în Iordanul graþiei divine. Cei pãcãtoºi, deºi întristaþi de pe urma orbirii ºi neînþelepciunii care le vor fi umplut hambarele inimilor cu neghina pãcatelor, nãdãjduiau cã iertarea lui Dumnezeu îi va ajuta sã se cureþe de tot rãul...
Cei mici ºi cei mari deopotrivã se simþeau dintr-o datã eliberaþi de toate rãspunderile traiului pãmîntesc. Înainte de toate, de îndatorirea de a muri. Lor le fuseserã descoperite, pentru prima datã, rosturile vieþii, toate cele ce sînt ale vieþii adevãrate, cu adevãrat. Viaþa adevãratã a fost întotdeauna împãrtãºire a oamenilor din Dumnezeul Cel Viu...
Cugetele lor înþelegeau acum continuitatea fireascã dintre viaþã ºi moarte, dintre moarte ºi viaþa veºnicã. Stãvilarul dintre viaþa pãmînteascã ºi viaþa împãrãþiei cerurilor fusese ridicat de mîna atotputernicã a Fiului Omului, iar apele vieþii de jos se vor fi amestecat pentru totdeauna cu apele vieþii de sus. Apele vieþii s-au regãsit pe ele însele în puritatea Primului Adam, în puritatea Noului Adam. Pragul morþii, care despãrþea viaþa dãruitã de pîntecele femeilor de viaþa veºnicã, pragul acesta, al durerii, vinovãþiei ºi neputinþei omeneºti, nu mai exista...
O datã cu trecerea cerului ºi pãmîntului, au trecut nu numai soarele, luna ºi stelele, dar ºi ziua ºi noaptea. Sfîrºitul creaþiei se asemãna întrucîtva cu începutul ei. Întreaga alcãtuire a firii se pregãtea acum pentru desãvîrºirea timpului vechi ºi pentru cãlãtoria pe marea mãtãsoasã a netimpului...
Lumina însãºi se lepãdase de rotirea ºi de strãlucirea aºtrilor, pentru a se regãsi pe sine în profunzimile neþãrmurite ale misterelor divine. O luminã de culoare roz, violet, mov, albastru-deschis, scãlda neîncetat oamenii ºi lucrurile. Oglindiþi în culoarea inefabilului, oamenii se reînveºtmîntau cu pînza de luminã a inocenþei pierdute...
Îngerii puteau fi vãzuþi la tot pasul, asemenea unor voaluri care zburau în penumbrã, asemenea unor stoluri de pãsãri la vremea înserãrii. Atunci cînd Unsul lui Aaron ºi Israel le poruncea, îºi descopereau strãlucirea fiinþei dinaintea ochilor omeneºti, deoarece El este Noul David ºi Noul Melchisedec, iar legiunile fãrã de numãr ale îngerilor Îl urmeazã pretutindeni, aºa cum Sulamita ºi-a urmat stãpînul. Toate cîte se întîmplau în lume se aflau sub stãpînirea voinþei angelice. Slujitori ºi mesageri ai Dumnezeului Celui Viu, ei erau singurii puternici ai lumii. Dinaintea stãpînirii lor, toate stãpînirile au pãlit, au pierit fãrã urmã.
Trupurile celor rãi îngheþaserã, se chirciserã. Aceeaºi pedeapsã au primit-o ºi trupurile celor vinovaþi de pãcate de moarte, precum ºi trupurile celor care ar fi încercat sã se revolte împotriva oºtirilor îngereºti. Pe frunþile sfinþilor, pe chipurile celor aleºi, a început sã licãreascã semnul binecuvîntãrii dumnezeieºti, o luminã a pãcii ºi iubirii, pe care nimic nu ar fi putut sã o ºteargã. În felul acesta, cei aleºi se deosebeau de cei meniþi purgatoriului. Cei pe care greutatea pãcatelor i-au fãcut sã cadã în infern, nu puteau fi întîlniþi pe strãzile Ierusalimului ceresc. Pe nesimþite, aluatul trupurilor s-a schimbat, iar sufletele locuiau în trupuri noi, care nu mai erau decît o trenã a duhului pe care Dumnezeu L-a suflat în om la facerea lumii.
Fiecãrui om mîntuit îi era îngãduit sã primeascã învãþãturile Fiului Omului, în felul în care apostolii ºi ucenicii L-au ascultat ºi L-au urmat, în timpul Primei Veniri. Fiecãrui om care se izbãvise prin bunãtate ºi iubire, prin curãþenia vieþii pe a cãrei cale a ales sã pãºeascã între pãmînt ºi cer, îi era hãrãzitã bucuria de a vorbi faþã cãtre faþã cu Fiul Omului, înlãuntrul grãdinii paradisiace a propriului sãu suflet. Cuvintele înfrunzeau, înfloreau, dãdeau în pîrg, asemenea curmalilor ºi rodierilor, asemenea viei ºi smochinilor, primãvara...
Fiecare suflet devenise o bunãvestire, o evanghelie care mai înainte nu a fost cunoscutã, de vreme ce cunoaºterea omeneascã nu a fost un leac îndeajuns de puternic spre a-i îngãdui sufletului sã se trezeascã din somnul uitãrii de sine, pentru a sãrbãtori nunta mirelui ºi banchetul vieþii adevãrate. ªi toþi aºteptau Judecata cea de pe urmã, facerea dreptãþii de pe ale cãrei talere nici unui muritor nãscut din femeie nu îi fusese hãrãzitã puterea de a lua sau de a adãuga vreo iotã, cãci aceea avea sã fie dreptatea lui Dumnezeu ºi a îngerilor Sãi.
Un bãrbat din Idumeea îºi sfîºiase hainele ºi plîngea amarnic, pentru cã fiii sãi, trei la numãr, nu se mîntuiserã, de pe urma nãravului pe care îl aveau de a da bani cu camãtã ºi de a preacurvi. Un înþelept din Tyr cãina o prea-frumoasã femeie din Beerºeba, o prostituatã. O certa, cu tristeþe, pentru prostia de pe urma cãreia frumuseþea ei se lãsase risipitã în cele patru vînturi, din bãrbat în bãrbat, asemenea desenului minunat de pe aripile fluturelui, fãrã a se pricepe sã-ºi tezaurizeze comorile într-o cãsãtorie trainicã ºi fericitã, care i-ar fi adus, la bãtrîneþe, dobînda duhovniceascã înmiitã a iubirii nepoþilor ºi strãnepoþilor.
Dar chiar atunci trompetele îngerilor au sunat ºi un înger a trecut în zbor pe deasupra capetelor celor adunaþi în piaþã, ca o luminã difuzã: "Nu te grãbi sã o judeci, îi spuse el înþeleptului, deoarece alinarea pe care marea ei frumuseþe a adus-o în dar atîtor bãrbaþi nefericiþi se înrudeºte cu dãruirea de sine a celor mai de seamã dintre sfinþi ºi martiri. De aceea, dupã cum vezi, desfrînarea i-a fost iertatã, frumuseþea ei a fost un fruct prea tare pentru colþii neîndurãtori ai iadului, iar balanþa s-a înclinat de partea iubirii ºi jertfirii de sine. Tu însuþi, la rîndul tãu, nu te-ai mîntuit datoritã cãrþilor de filosofie, ci datoritã umilinþei care te-a îndemnat sã cauþi adevãrul ºi sensul vieþii printre nebuni, printre cerºetori, pe care nu îi considerai mai prejos decît doctorii. Si tu þi-ai deschis fiinþa, dinaintea tuturor dezmoºteniþilor, întrebîndu-i despre fericire ºi iubire, despre moarte, viaþã, mîntuire ºi reînviere, aºa cum femeia aceasta ºi-a deschis fiinþa dinaintea iubiþilor ei, fãrã a-ºi apãra frumuseþea cu prea multã înþelepciune..."
Niºte pãstori din Samaria cereau socotealã unui lepros care furase un miel, fãrã sã înþeleagã marile schimbãri pe care trecerea cerului ºi a pãmîntului le-a adus în traiul de pînã atunci al oamenilor. Un heruvim le-a alungat toatã puterea din braþe ºi le-a luminat cugetele, ajutîndu-i sã-ºi reaminteascã nu numai cît de simplã este calea împãcãrii, dar ºi cã turmele iubirii aproapelui sînt fãrã de numãr, cu adevãrat, ele sînt mai numeroase decît grãunþele de nisip ºi decît stelele cerului. Un monah, care a înþeles întreaga întîmplare drept o parabolã despre desãvîrºirea timpului, i-a lãudat pe toþi cãutãtorii de Dumnezeu, care, asemenea leprosului, au furat o parte infimã, nedesãvîrºitã, din nemãrginita turmã de înþelesuri a Scripturilor ºi, dupã ce au ascuns-o în tainiþa sufletului, au alergat cu ea pînã la eliberarea promisã de apocalipsã, fãrã a vãrsa sau a sparge vasul fragil al adevãrului, deºi puterile rãului cãlcau pe urmele lor. Pãstorii înþelegeau în mod nedesluºit cã menirea lor nu mai era cãlãuzirea turmelor de-a lungul cîmpiilor acoperite cu iarbã.
Un tîmplar din Sichem ºi un vindecãtor din Hebron au coborît împreunã uliþa îngustã care duce spre port. Acolo au întîlnit un navigator din Egipt, care îºi curãþa cu trudã carena bãrcii de scoici ºi verzealã. Si-au dat bineþe ºi au schimbat cuvinte de neînþeles despre apele cerului, care le clipoceau la picioare. "De ce trudeºti atît, de vreme ce nu îþi mai este hãrãzit sã ajungi la nici o destinaþie de dincolo de mare?" "þtiu, îngerii m-au învãþat sã zbor, sã plutesc peste mãrile raiului. Deºi nu mai este decît o iluzie, barca îmi aminteºte de asprimea plinã de farmec a vechii mele îndeletniciri de navigator." Tîmplarul l-a ajutat sã ridice catargul cioplit dintr-un cedru de Liban, în timp ce vindecãtorul aºeza leacuri peste trupul leprosului. De îndatã ce ºi-a lepãdat zdrenþele, acesta s-a minunat de strãlucirea ºi curãþenia trupului sãu spiritual. Rîsetele femeii din Beerºeba, care altãdatã i-ar fi sedus cu uºurinþã atît pe înþelept, cît ºi pe bãrbatul din Idumeea, se preschimbaserã în psalmi cîntaþi cu fervoare. Sunetele limpezi ale glasului ei nu au întîrziat sã atragã un cor de îngeri, care i-au învãþat pe toþi, deopotrivã, sã pãºeascã pe apele Ierusalimului ceresc.
O fecioarã din Galileea a adus fructe, într-un coº împletit din nuiele, pentru a potoli setea ºi foamea unui stîlpnic din þara Damascului. "þtiu cã nu îþi vor fi de nici un folos, i se adresã ea cu mult respect, dar obiºnuiam sã fac acest lucru ºi înainte de desãvîrºirea timpului." "Cu adevãrat, deºi ochii îmi erau orbiþi de arºiþa soarelui, îmi aduc aminte de puritatea inimii tale. Mã bucur mult cã te întîlnesc aici ºi cã nici unul dintre fructele proaspete pe care le porþi în coº nu s-a pierdut." Virtuþile lor se îngemãnau: aºa cum stîlpnicul a privit, de la înãlþimea coloanei sale, întregul tumult al lumii, pecetluit de sfîºiere lãuntricã, de orbire ºi irosire, tot astfel puritatea ei contempla trupurile întemniþate în nescrisele istorisiri ale desfrînãrii. "În toate zilele pustniciei mele nu m-am hrãnit decît cu mana adusã de îngerii care purtau spre înalt prinosul rugãciunilor ºi penitenþelor mele. Fructele aduse de tine au fost, însã, o binefacere pentru pãsãrile cerului. Sfinþii, la rîndul lor, sînt pãsãri ale cerului, dar zborul lor spre înalt are alt înþeles. Acum, poate, aº putea gusta o smochinã, de vreme ce desãvîrºirea timpului a fãcut ca ºi fructele sã se lepede de greutatea pãmîntului..." Mai mulþi îngeri fuseserã trimiºi pentru a sluji nevoilor stîlpnicului, iar omul drept le poruncea încotro sã-ºi îndrepte harul. Îngerii au împãrþit fructele la vãduve ºi orfani, iar stîlpnicul ºi-a continuat rugãciunile pentru iertarea celor cãzuþi...
Un actor din Caesarea imita meºteºugul croitorului Enoh, cel care, de-a lungul mileniilor, s-a strãduit sã pãstreze în bunã stare cusãtura prin care, în vîrsta începutului, cerul a fost legat de pãmînt. Unul dintre scribii de la Khirbet Qumran a recunoscut, în tainele acestei arte uitate, înþelesul profund al înºiruirilor de cuvinte, urmele lãsate de pelerinajul cernelii în tebaida pergamentului.
Actorul i-a descris scribului mãiestria harpistei din Naplus, pe care Rafael a invitat-o sã cînte împreunã cu corurile îngereºti. Revãrsarea suavã a imnurilor a cuprins uliþele oraºului ºi, mai departe, vãile, colinele ºi cîmpiile cerului. Sunetele harpei cãpãtau un relief discret, asemenea sînilor pe pieptul unei fete care este pe cale sã treacã pragul copilãriei, pentru a intra în adolescenþã cu zestrea imaculatã a sufletului pregãtit sã aºtepte reîntoarcerea Iubitului Absent.
"Ascultaþi, ascultaþi lauda Celui Care este Cel Care este!", intonau îngerii, atunci cînd treceau în zbor pe deasupra caselor ºi siluetelor omeneºti. Roata olarului din Tars atrãgea în vasul pe cale de a se naºte sub privegherea înþeleaptã a mîinilor sale bãtrîne muzica limpede, curgãtoare, adevãrat aluat al noii alcãtuiri a firii. Spre ungherul sãu ºi-au croit drum un desenator de cercuri din Mahanaim ºi o purtãtoare de mir din Betania. Cel dintîi a plãmãdit din argilã cercuri concentrice în jurul vasului pe care olarul îl purta cu rãbdare spre desãvîrºire, iar cea de pe urmã l-a umplut cu mir ºi a uns trupurile celor care se sculaserã din morþi ºi picioarele ermiþilor pribegi care soseau din deºertul Iudeei.
Pentru milostivirea pe care au arãtat-o, cu ani în urmã, atunci cînd ºi-au golit hambarele pentru a-i hrãni pe cei sãraci cu duhul, ebionim, unui negustor de cereale din Acco ºi unui arendaº din Ierihon li s-a încredinþat sarcina de a purta fructele alinãrii spre corturile tãlmãcitorilor de vise din Madian. Harpista din Naplus ºi purtãtoarea de mir din Betania i-au cãlãuzit pe cãrãrile iluzorii ale lumii din vis. Asemenea lui Daniel, ei au fost tãlmãcitori trimiºi de Cel Sfînt, care au vãzut în oglinda învãluitã a viselor semne ºi simboluri ale împãrãþiei cerurilor. Fãrã sã-ºi dea seama, i-au alinat pe cei cãzuþi pradã suferinþei, pe cei rãtãciþi printre pãtimirile lumii, cãtre care Fiul Omului continua sã rosteascã pilde despre binefacerile Împãrãþiei Sale. Acum însã aceºtia toþi se pierduserã printre sensurile întortocheate ale viselor ale cãror interpretãri le vor fi cãutat ºi continuau sã creadã cã apocalipsa pe care o trãiau era un vis al mulþimilor ºi al lor deopotrivã, pe care fuseserã chemaþi sã-l tãlmãceascã. Prin puterile lor, nu se puteau trezi de unii singuri din visul mîntuirii, pentru a se bucura pe deplin de realitatea ºi de binecuvîntãrile mîntuirii...
Negustorul le împãrþea prinosul alinãrii, mai dulce decît mierea, în timp ce arendaºul veghea ca impozitul suferinþei, plãtit pentru trezirea din somnul lumii care încetase sã mai existe, sã fie întrecut înmiit, în alcãtuirea fragilã a fiinþelor lor care se lepãdaserã de orbirile cãrnii, de recolta bogatã a fericirilor dãruite de îngeri, din porunca Dumnezeului Celui Viu ºi a Fiului Omului. Iar femeile le înseninau frunþile cu sunete de harpã ºi cu mir...
Dupã ce ºi-a isprãvit lucrul, olarul a ieºit din olãrie ºi s-a îndreptat spre cartierul pescuitorilor de oameni. Toþi cei aflaþi pe strãzi vorbeau în numele peºtelui care a circumnavigat marea Torei de la un capãt la celãlalt. Iar peºtele era chiar Fiul Omului, în numele cãruia sufletele au fost salvate ºi înotau în vasul umplut cu mir al veºniciei precum peºtii în apã. Pe þãrm, a întîlnit barca navigatorului egiptean, pe care tîmplarul din Sichem ºi vindecãtorul din Hebron o cãlãfãtuiau cu vinul neînstrãinãrii de oameni.
O pescuitoare de perle din Ofir s-a îndrãgostit de îngerul ei pãzitor, cu o dragoste din care urmele trecutului pãmîntesc nu fuseserã încã spãlate cu totul de apele vii ale duhului, o dragoste care nu-ºi mai putea gãsi drumul spre vechea alcãtuire a fiinþei. S-a scufundat în valurile extatice ale apocalipsei, în neantul unei iubiri oprite de toate pravilele îngereºti, cu aceeaºi dãruire de sine cu care obiºnuia sã strãbatã cîndva cupolele de apã albastrã-verzuie din strãfundurile, din înãlþimile mãrii, în cãutarea luminii ascunse, nepreþuite, a perlelor. Dar îngerul nu a întîrziat sã-i încerce aurul iubirii în cuptorul mîntuirii, în care sufletul ei a renãscut curat, pentru a ieºi în împãrãþia cereascã, dupã ce fãrîmele minereului vechi au fost îndepãrtate ºi arse. El i-a arãtat cã este, cã a fost întotdeauna, în mai mare mãsurã ea însãºi decît ea însãºi. A dat la ivealã, în strãfundurile propriului ei suflet, perla ascunsã a icoanei Fiului Omului ºi i-a înmiit focul iubirii. Ea l-a uitat, iar el s-a pierdut în mijlocul oºtirilor îngereºti.
Serafimii ºi heruvimii au adus-o aproape de ea pe frumoasa femeie din Beerºeba, care i-a ºters fruntea cu o nãframã ºi i-a spus: "Frumuseþea omeneascã se risipeºte în cele patru vînturi, dar taina împãrãþiei cerurilor o adunã iarãºi în sine din cele patru vînturi ºi o înveºniceºte, aºa cum nãframa desãvîrºirii timpului alinã suferinþa timpului irosit." Acestei femei i s-a alãturat o alta, care îºi cîºtigase traiul împletind plase pescãreºti în oraºul Tiberiadei. Nu avusese copii ºi în tot timpul în care a împletit plase, aproape cincizeci de ani, nu a încetat sã aºtepte reîntoarcerea pescarilor de oameni. "Atunci cînd primul dintre ei a intrat în întunericul colibei mele, am înþeles cã viaþa mea nu a fost o amãgire, a spus ea. Aºa s-a întîmplat ºi cu îngerul care a deschis scoica sufletului tãu."
Un arcaº din Galaad a istorisit faptele înfricoºãtoare care s-au petrecut pe cîmpurile de luptã: rãnile deschise, carnea însîngeratã, scrîºnetul dinþilor, ochii îngheþaþi, buzele deschise, pacea chinuitã a morþii. Pentru ca totul sã nu fie, în cele din urmã, decît deºertãciune a deºertãciunii. Atunci îngerii au închipuit, în deºert, o scenã uriaºã, în care au adunat oasele albite ale tuturor rãzboinicilor uciºi. Un vînzãtor de purpurã din Aºcalon s-a desprins din marea mulþime a celor care îi jeliserã pe cei cãzuþi ºi a vãrsat porfirã peste oase. La fel ca în profeþia lui Iezechiel, duhul a cîntat iarãºi în flautele sale uitate psalmii slavei lui Dumnezeu ºi bãrbaþii cei plini de curaj, eroi din vechime, s-au sculat ºi ºi-au îmbrãþiºat soþiile ºi copiii. La fel ca în profeþia lui Isaia, pãcatele lor, roºii precum cîrmîzul, au fost fãcute albe ca neaua, pentru cã þapul morþii ºi suferinþei a fost pentru totdeauna alungat ºi ucis în pustie.
Un povestitor din Ugarit bea fãrã mãsurã din vinul miilor de ani, care încetase sã mai existe, bea pahar dupã pahar, în taverna realitãþii, adicã a vieþii primite în dar din mîinile Celui Viu. Setea sa de neostoit era menitã fie sã-l alunge din cetatea Ierusalimului ceresc, fie sã atragã dupã sine descoperirea urmãtoarelor aggadot despre tainele cerului. Nici tãlmãcitorii de vise, nici curtezanele, nici serafimii nu l-ar fi putut abate de la firul istorisirii pe care o împãrtãºea unui conducãtor de caravane din Asiongaber, care s-a numit ºi ‘Aqaba. "... Iar gnosticul a rãtãcit mult pe cãile întortocheate ale lumii. S-a strãduit sã adune pepitele risipite ale înþelepciunii, deºi cunoaºterea nu era hãrãzitã oamenilor. A încercat sã se apropie de soarele realitãþii, deºi ar fi trebuit sã ºtie cã o astfel de apropiere a fost întotdeauna cu neputinþã. L-a cãutat pe Cel Viu, pentru ca sã se trezeascã la viaþã, dar meºteºugul cãutãrii sale nu a fost îndeajuns de ales pentru a-i îngãdui sã îndepãrteze de la sine paharul umplut cu vinul necunoscut al morþii, pentru a se lepãda de pelerina deºertãciunii..."
"S-a purtat ca un smintit, spuse cãlãuzitorul de caravane, ca un arab care s-ar aºtepta sã întîlneascã, în deºert, cîte o grãdinã pe creºtetul fiecãrei dune..." "De bunã seamã... Pentru el, idealul mîntuirii se va fi asemãnat cu o rãtãcire în deºert, o rãtãcire într-un deºert care se preschimbã într-o grãdinã cu infinite terase... O livadã de rodieri, pe ale cãror crengi musteºte isopul reînvierii... O vie pe cale de a zãmisli vinul fericirii..." "Astfel de lucruri nu se întîmplã decît în vis, îl întrerupse unul dintre tãlmãcitori... Iar visele sînt asemenea unor porumbei albi, care se desprind de pe aripa stîngã a arhanghelului Gabriel ºi se lasã în oaza fiecãrui suflet, pentru a curma babilonia patimilor, pentru a reaminti fiecãrui suflet cã Dumnezeu izvorãºte din fîntîna aflatã în mijlocul sãu, cã timpul desãvîrºirii este aproape..."
"Lumea însãºi nu a fost decît ca un vis al lui Dumnezeu..." "Am crezut cã sucul rodiilor ºi vinul fericirii, despre care vorbeºti, a fost turnat ºi între coapsele noastre, au spus curtezanele din Tecoa. Între zidurile Ierusalimului ceresc am înþeles, însã, cã otrava dulce a trupurilor noastre, comparatã cu frumuseþea din înalt, cu harul îngerilor, nu valora nici mãcar cît un ban de aramã pe lîngã comorile Templului... Cu toate acestea, noi, vãduve ºi logodnice ale Unsului, am aºezat banul de aramã în palmele cerºetorilor de iubire, iar otrava cea dulce, asemenea veninului ºarpelui, s-a preschimbat în leac ºi a alinat sfîºierea fãrã nume din rana sufletului..."
"Cîndva ºi eu am crezut astfel, spuse povestitorul. Ca o scriere neînþeleasã, uitatã, senzualitatea trupurilor a simbolizat, pe pãmînt, lãcaºul iubirii dintre el ºi El, dintre eu ºi Eu. Dar mulþi oameni au preferat sã se desfrîneze, în loc sã iubeascã... Preschimbarea deºertului în grãdinã s-a petrecut adeseori ºi atunci cînd din nisipul dunelor înfloreau sufletele evelor care nu au pãcãtuit, pentru cã s-au dãruit cu totul pe altarul iubirii..." "Cu adevãrat, iubirea Iubitului Absent a fost pentru noi o icoanã a mîntuirii, în caravanseraiul cel trist al cãderii", a spus un grãdinar venit din Bet-Þur, care se tãlmãceºte "casa celor care s-au legat împreunã", asemenea spicelor dintr-un snop, sau "casa de piatrã"...
Strugurii sãi au acoperit podeaua tavernei ºi au încheiat povestirea. Bãrbaþii ºi femeile, serafimii ºi heruvimii, se înfruptau din poama proaspãtã, gustau cu nesaþ cele dintîi fructe aduse din via apocalipsei. Vinul fericirii, vinul euharistic, le umplea gurile, li se prelingea pe buze, le-a înroºit cãmãºile, hainele, rãpindu-i în beþia luminii. O luminã care le-a dãruit puterea de a se învecina cu Cel Viu.
Grãdinarul din Bet-Þur a ieºit din tavernã, a urcat pe asin ºi s-a pierdut în ceaþa diafanã care învãluia drumul. Atunci au înþeles cã el este Fiul Omului ºi soarele împãrãþiei cerurilor. Si pentru prima datã în sufletele lor s-a revãrsat vinul iubirii adevãrate...