Suflet
Suflet al meu!
O, suflet prea mult ocrotit!
ªi turmele dorinþelor
mele într-o serã
Aºteptând
furtunã peste pajiºti!
Sã ne-ndreptãm
cãtre cei rãu bolnavi;
Au mirosuri ciudate.
Printre ei strãbat
un câmp de bãtãlie împreunã cu mama
Un tovarãº
de arme e-nmormântat în miez de zi,
În timp ce santinelele
mãnâncã.
Sã ne-ndreptãm
ºi cãtre cei slabi rãu;
Au sudori ciudate
Iatã o logodnicã
bolnavã
O trãdare duminica
ªi copii mici la
închisoare.
ªi mai departe,
printre aburi
Nu-i oare o muribundã
în uºa unei bucãtãrii?
Sau poate-o sorã
curãþând legume lângã patul unui bolnav
fãrã leac?
Sã ne-ndreptãm
în sfârºit cãtre cei triºti rãu;
( La urmã doar,
cãci au otrãvuri)
Buzele mele primesc sãrutãrile
unui rãnit!
Toate prinþesele
au murit, de foame, astã varã, în turnurile sufletului
meu.
Iatã ºi zorii
zile intrând în sãrbãtoare!
Întrezãresc
mioare de-a lungul cheiurilor,
ªi la ferestrele
spitalului e-o pânzã.
E drumul lung de la inima
mea la sufletul meu!
Iar santinelele toate
la post au murit!
Într-o zi oarecare
a fost o biatã sãrbãtoare în mahalaua sufletului
meu!
Cucuta era cositã
într-o duminicã, în zori,
ªi toate fecioarele
din mãnãstire priveau vapoarele trecând pe canal, într-o
zi însoritã de post.
În vreme ce lebedele
sufereau sub un pod veninos
Se curãþau
copacii de lângã puºcãrie,
Se aduceau leacuri într-o
dupã-amiazã de iunie
ªi hrana pentru
bolnavi nãpãdise orizontul!
Suflet al meu!
ªi tristeþea
aceasta din toate, suflet al meu! Tristeþea aceasta din toate!
Amin
E vremea sã binecuvinte
Al robilor somn pâlpâind;
ªi-aºtept ca
mâinile lui sfinte,
Din peºteri, sã
le vãd venind.
Aºtept apoi suflarea-i
linã,
Pe sufletu-mi închis
la rãuº
Miel alb de Paºte-n
neagra tinã,
ªi ranã-ntr-un
acvatic hãu.
Aºtept ºi nopþi
fãrã sfârºit,
Slãbiri din care
nu se scapãº
O umbrã-aºtept
pe mâini, uimit,
ªi chipu-i în
adânc de apã.
A tale nopþi le-aºtept
sã vãd
Dorinþele-mi spãlându-ºi
faþa
ªi visurile-mi de
prãpãd,
Cum în palat le-ngroapã
gheaþa.
I.C.
Rugã
"Vous savez, Seigneur,
ma misère!"
Tu, Doamne, suferinþa-mi
ºtii!
Cãinþa mea
ofrandã-þi poartã!
Nebune flori ºi
flãcãri vii
De soare, peste-o moartã.
Sfârºeala,
Doamne, mi-o priveºte
ªi zorii negri,
luna stinsãº
Singurãtatea mi-o
vrãjeºte
Cu slava ta cea necuprinsã!
Deschide-mi , Doamne,
cãi de stele
ªi sufletului dã-i
luminã…
Tristeþea bucuriei
mele —
Iarbã sub gheaþã
în grãdinã.
I.C.
Rugãciune nocturnã
În somnul rugãciunii
mele
Sub lâncedele viziuni,
Trezescu-se des pasiuni,
Desfrâuri duºmane
ºi rele.
ªi vãd un
clar de lunã-amar,
Sub plictiseala viselor,
în noapteº
Pe veninoase þãrmuri
coapte
Sabatul cãrnii
iar ºi iar.
În mãduva
mea simt suind
Dorinþe cu zãri
înverzite.
Sub bolþi etern
acoperite,
De-o sete fãrã
stele-s suferind!
În casa mea zvâcnind
aud
Tandreþea rea ºi
înnegritãº
ªi vãd o
mlaºtinã-mpuþitã
Sub o eclipsã-n
cerul ud!
ªi mor sub crunta-þi
rãzbunare!
Stãpâne,
vezi! Mã miluieºte!
Deschide- acelui ce trudeºte
Sub lunã, iarba
ce-i rãsare!
E vremea, Doamne! Vremea
e;
Cucuta'naltã fie
smultã,
Cãci prin speranþa
mea ocultã
ªerpi verzi în
lunã ºerpuie!
ªi rãul visului
s-a scurs
În ochii mei, plin
de pãcate,
Þâºniri
albastre, înspumate
Ascult cum suie-n lunã,
sus.
I.C.
Vânãtori
istovite
În boalã
mi-e sufletul astãzi înscris,
De-absenþe mi-e
sufletul, pradã durerii,
Îmi suferã
sufletu-n rãul tãcerii,
Privirile mele îl
scaldã-n plictis.
Întrezãresc
vânãtori neclintite,
Sub biciuri albastre
de vechi amintiri,
Iar câini tãinuiþi
de aprinse poftiri,
Trec încã
pe-acele cãrãri istovite.
Prin crânguri abia
încropite,
Vãd haite întregi
cu-ale mele visãri,
ªi înspre
cerbii cei albi de-nºelãri,
Ale cãinþei
sãgeþi gãlbenite.
O, Doamne, dorinþele-mi
fãrã alin,
Dorinþe-ncropite
stârnite-n priviri,
Cu suflãri prea
albastre ºi-învãluiri
Umbritu-mi-au luna din
sufletu-mi plin.
ª.P.
Ore ºterse
Sunt vechi dorinþe,
iatã trec,
Alte vedenii istovite,
Alte nãdejdi se
istovescº
Vremi de speranþã-s
mântuite.
De cine sã te laºi
cuprins!
Doar stele nu mai sunt!
Niciuna;
Plictisul stã
sub gheaþã prins,
ªi rufe-albastre
vede luna.
Cad noi suspine în
capcanã!
Priviþi bolnavii
fãrã foc,
ªi mieii ce au nea
drept hranãº
Hai, pune-þi, Doamne,
mila-n joc!
Aºtept acum doar
deºteptare,
Aºtept ºi somnu-acum
sã treacã,
Aºtept acum un strop
de soare
În palme luna sloi
sã-mi facã.
ª.P.
Nãzuinþe
Dã milã
ochilor plecaþi,
Ei sufletulu-i cresc
visãriº
Dã milã
celor ne-nviaþi
Nãdejdii-n maluri
de-nserãri.
Duioase-s undele gândirii!
ªi iriºi unduiþi
sub ape
Pe firul pânzei
nemuririiº
Virtuþi întregi
mi-adun sub pleoape!
O, Doamne, Doamne, flori
ciudate
Din piept de nufãr,
iatã, cresc
Îngeri cu mâini
înceþoºate
Apa privirii-mi rãscolesc.
Flori cresc, ecou la o
chemare,
Ce-n unde albastre-i
rãsfiratãº
ªi cãtre-a
lebedei 'nãlþare
Albe aripi ochii-mi îndreaptã.
ª.P.
Clopote de sticlã
O, clopote de sticlã!
Ciudate plante mereu
la adãpost!
Pe când vântu-mi
rãscoleºte simþirile-n afarã!
O vale-ntreagã
a sufletului meu pe veci împietritã!
ªi aerul închis
din miez de zi!
ªi-imaginile bãnuite-n
carnea sticlei!
Nu ridicaþi vreunul
niciodatã!
Multe au fost puse peste
trecute strãluciri de lunã!
Priviþi prin ale
lor frunziºuri;
Se poate ca un vagabond
sã stea pe tron,
Vi se nãzare cã
pe iaz corsari aºteaptã
ªi cã fiinþe
de dinainte de potop vor nãpãdi oraºele.
Au fost puse peste zãpezi
trecute.
Au fost puse peste bãtrâne
ploi.
( Fie-vã milã
de atmosfera-nchisã!)
Aud rumoarea unei sãrbãtori
într-o duminicã de foamete
O ambulanþã
stã-ntre grâne secerate
ªi toate fiicele
regelui rãtãcesc, în zi de abstinenþã,
peste pajiºti!
Uitaþi-vã
atent la cele din depãrtãri!
Acoperã cu grijã
furtuni de-odinioarã.
O! Trebuie cã
este undeva o flotã uriaºã pe o mlaºtinã.
ªi cred cã
lebedele au scos pui de corb.
(Prin umezealã
se ghiceºte anevoie)
O fecioarã, cu
apã caldã, stropeºte ferigile,
Fetiþe-n grup pândesc
un pustnic în chilie,
Surorile-mi sunt adormite-n
fundul unei peºteri de venin!
Aºteptaþi
luna ºi iarna,
Peste aceste clopote
împrãºtiate, în sfârºit, pe gheaþã!