Gabriela Isaila | Ştiri
Profesorul Ion Vlad
In memoriam
După 50 de ani de profesorat și 70 de ani de scriitură critică și teoretică, numele Profesorului Ion Vlad rămâne indisolubil legat de Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” și de școala literară clujeană, la al căror prestigiu a contribuit fundamental, formator. De aceea, ca pentru orice spiritus rector, „marea trecere” nu exacerbează atât sentimentul absenței și al vidului lăsate în spațiul intelectual, cultural și uman, pe cât celebrează, paradoxal, tocmai prezența exemplară, modelul.
Dascăl, teoretician și critic literar, Profesorul Ion Vlad este, pentru generațiile sale de studenți, Profesorul. Prototipul, idealul. Maestrul. Cel care nu preda, ci oficia, iniția într-un mister, propunea participare la un sacerdoțiu. Cursurile erau ceremonial retoric, torsadarea inflexiunilor vocii și arhitectura gesturilor transportau din amfiteatrul studențesc în agora, iar spectacolul de inteligență sclipitoare și erudiție desfășura, ca într-o diaporamă esențială, Universaliile. La fel se întâmpla și în discursul teoretic și critic scris, unde Profesorul era în căutarea unui Ur-text cuprinzător ce dialoga cu toate celelalte texte ale literaturii lumii sub semnul povestirii și al ordinii narative.
Născut la 26 noiembrie 1929, la Archiud, jud. Bistrița-Năsăud, a urmat studii liceale în Arad și Târgu-Mureș, a absolvit în 1952 Facultatea de Filologie a Universității „Victor Babeş”, alături de colegi precum Ion Brad și Dumitru Micu, și va fi numit în toamna aceluiași an asistent la Catedra de Literatură română de către D. Popovici. Cariera universitară astfel începută va urma coerent parcursul obișnuit până în 1972, când va deveni Profesor univ. și va fi dublată de funcții administrative – prodecan și decan al Facultăţii de Filologie (1965-1968) și Șef de catedră la Catedra de literatură română, comparată şi teorie literară a aceleiași facultăţi (1984-1990). În 1976 este ales Rector al Universităţii „Babeş-Bolyai”, funcție în care va rămâne până în 1984, într-o perioadă „dintre cele mai tragice […], când arbitrarul a devenit și mai agresiv, și mai violent”, iar învățământul umanist era la limita anihilării, sub presiunea supradimensionării importanței celui tehnic. Soluția strategică a fost, ca în toate momentele de răscruce culturală, una compensatorie: cea a conceperii Universității ca „realitate spirituală”, unde să se păstreze, încă, atmosfera intelectuală paideică și primatul valorilor culturale și de educație.
În paralel cu vocația universitară, Profesorul Ion Vlad este implicat deplin în viața literară și culturală clujeană. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1978, Membru în Comitetul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, Membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, Secretar / Președinte al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj (1981–1984), va fi, în același timp, o prezență de referință pentru revistele literare clujene („Tribuna” – redactor-șef adjunct, „Steaua” – membru în consiliul consultativ). Colaborează la „Arta Scientiarum Litterarurmque” Universitas Iagellonica, „Almanahul literar”, „Amfiteatru”, „Apostrof”, „Astra”, „Cahiers roumains d’études littéraires”, „Caiete critice”, „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Manuscriptum”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „România literară” etc. Cronicar dramatic la „Steaua”, și invitat de mai multe ori, în acest context, să preia direcția Teatrului Naţional din Cluj, va accepta în iulie 1972. Cu aceeași viziune unitară, decis să construiască și să ofere instituției clujene strălucirea meritată, îi invită pe Dan Micu să pună în scenă Antoniu și Cleopatra și pe Alexa Visarion să deschidă stagiunea cu o piesă a lui D.R. Popescu, într-un moment când cenzura teatrului era mai acerbă ca niciodată, iar metodele ei atingeau limitele absurdului și al deriziunii. După vizionări nenumărate și una, trist-memorabilă, cu oamenii muncii, în prezența regizorului, a autorului piesei de teatru și a directorului instituției culturale, premiera din deschiderea stagiunii are loc, dar Ion Vlad decide în aceeași seară să își dea demisia.
Gestul său, impunând prin inflexibilitatea celui care nu renunță la demnitatea omului de cultură rămas fidel, indiferent de context și consecințe, valorilor sale etice și estetice personale, naște comentarii admirative, imaginându-se scenarii în care toți intelectualii constrânși de regim să abdice de la propriile principii ar fi reacționat similar, creând, astfel, „o voce comună”.
Teoretician și critic literar, cronicar dramatic ori eseist implicat în problemele cetății, publică studii de teorie și critică literară, prefațează și postfațează volume de autor sau colective, scrie și publică în limba română, engleză și poloneză.Cărțile sale vorbesc despre povestirea ca arhetip și despre structuri narative, compoziție și „memorie transcrisă”, „vocația reprezentărilor”, relația spațiu-timp, forme, canoane etc. „celebrând privirea reflexivă” și „încrederea finală în natura umană”: Între analiză şi sinteză, 1970, Descoperirea operei, 1970, Povestirea. Destinul unei structuri epice, 1972; Convergenţe, 1972; antologia Romanul românesc contemporan, 1944-1974, 1974; Lecturi constructive, 1976; Lectura – un eveniment al cunoaşterii, 1977; „Cărţile” lui M. Sadoveanu, 1981; Lectura romanului, 1983; Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin, 1986; Lectura prozei, 1991 Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza genurilor, 1996; În labirintul lecturii, 1999; Romanul universurilor crepusculare, 2003; The Novel of Crepuscular Universes, traducere Delia Drăgulescu, 2010, Dreapta şi necruţătoarea magistratură a timpului. Scriitori, cărţi, confesiuni, 2017.
În toate, patima căutării „cărții absolute” alături de laitmotivul narațiunii ca forma formans și forma mentis intrinsecă naturii umane și asigurând, practic, continuitatea și prezența de dincolo de trecerea devenită joc (cu ecouri argheziene din De-a v-ați ascuns) prin vindecarea ei într-un „prezent etern al umanității”: „Omul învață să comunice povestind, celebrând cunoașterea și descoperind căile cunoașterii de sine. […]. Homo narrativus se asociază lui homo faber și celui care gândește, homo sapiens. Dar condiția ființei de a exista se scrie prin semnele comunicării verbale, iar aceasta este totdeauna povestire. Șoptită sau rostită puternic de rapsod sau de homeridul chemat să celebreze; jucată în fața lumii și anexându-și astfel ipostaza jocului, între povestitor și acel homo ludens se înfiripă o înțelegere secretă în beneficiul lumii: ei aduc povestirea, mitul povestit, basmul și povestea, istoriile teribile și dramele cutremurătoare, pentru ca oamenii să asculte, precum într-o taină și într-un miracol, istoria ființei de la începuturile ei și până în ceasul acelui prezent etern al umanității” (Aventura formelor, 1996).